Cum am fi adevăraţii "noi" ?

Suntem influenţaţi de vreme, de natură, de obiectele din jur, de bani, timp, muzică, idei, cărţi, internet, fotografii, persoane, etc. Da, persoane. Omul influenţează alt om, fiecare om este influenţat şi influenţează la rândul lui, este un circuit. 

Cum am fi noi înşine? 

Aş vrea să vorbesc în altă limbă, ca să nu mă mai pot înţelege nici eu.

Nu. Nu vreau să scriu despre asta. Urăsc chiar, şi când văd statusurile unora din lista de messenger, postările şi orice altceva prin care un om poate să lase să i se scurgă sentimentele acelea, să recunoască şi poate chiar să-şi plângă de milă.

Urăsc să spun că doare şi nu o să mai spun!

Dacă mă întrebi de ce scriu aici, nu o să ştiu să îţi răspund.
Dacă mă întrebi de ce nu mai continui, nu aş mai şti să îmi transform starea în cuvinte, ca să îţi pot spune.
Nu am mai vorbit de mult deschis, cu voce tare. Nu mai ştiu să mă descriu. Dacă încerc să spun ce e cu mine nu stiu să o spun. Rămân fără cuvinte şi apa sărată îmi inundă ochii. Apoi uit de mine, aşa de uşor.

Îmi aduc aminte când stăteam seara târziu afară în plină vară. Vorbeam despre lume, părerile noastre despre orice.. despre viaţă. Ne plăcea, ne uitam la cer şi vorbeam, visam.

Nu o să mai fie niciodată aşa. 

Te urăsc când îmi spui că trece, vorbele tale optimiste care nu ajută la nimic. Mă fac doar să cred că nu mai are rost să-ţi spun, când mă întrebi cum mai sunt. 
Ştii, îmi reuşeşte. Nu mai ştiu să spun ce e cu mine şi nici nu mă stresez pentru asta. Încep chiar să urăsc să spun.

Urăsc că am făcut postarea asta. Dar o postez. Celelalte 5 pe care am încercat să le scriu le-am şters. Fiindcă m-am săturat să mai spun de mine. M-am săturat să ştiu că sunt atâţi oameni care fac la fel, şi nu rezolvă nimic. De ce aş mai continua când lumea e sătulă de poveşti aproape identice? Nu am nimic nou şi ieşit din comun să spun. Nu văd rostul să scriu lucruri care mai sunt scrise de mii de ori.

Nebun.

Spune-mi că uneori te sperii când vezi atâta lume-n jurul tău! Pentru că ştiu că ti-e teamă!
Uneori când te trezeşti pe canapeaua din salon, în faţa televizorului, te gândeşti ce cauţi acolo. De unde să încep? Pentru că nu am ce să duc până la capăt. Fiindcă eu stau pe loc.
Atunci când te uiţi pe fereastră  te întrebi "de ce? " , "pentru ce?" "ce se va alege din asta, şi ce e asta?!  ".


Spune-le celor ca tine că moartea nu este atunci când corpul nu mai are viaţă, ci atunci când te afli în viaţă şi stai pe loc, chiar dacă timpul îşi continuă secundele, chiar dacă soarele traversează cerul si luminează luna, chiar dacă tu, te trezeşti în fiecare dimineaţă şi faci ce eşti obligat să faci apoi îţi simţi ancora care nu te lasă dus de valul vieţii, nu te lasă să înaintezi. Asta înseamnă că nu trăieşti!

Moartea, considerată opusul vieţii, însă din viaţă, treci în moarte, dar din moarte nu mai treci înapoi! Şi totuşi... 

Tu! Cea cu tocuri!

E o lume în care nimeni nu iubeşte pe nimeni. Aici contează să fii fals, cât de bine poţi, aşa încât cei din jur să vină la tine.
" -- Mâine merg la coafor. Cine vrea să vină cu mine?
  - Eu nu pot să vin.
  - Am mult de învăţat.
  - Eu pot. Am timp liber.
  -- Ieeeei! mercii, eşti cea mai bună prietenă a mea!" (o îmbrăţişează)
Cea mai bună prietenă? La câte persoane spui asta pe zi? 


Înţelege despre ce lume vorbesc.