Rămas bun, Nimeni.

Nu, nu cred că mai scriu, am fabricat destule porcării, e plină lumea de ele..nu mai e nevoie şi de altele.
E un blog uitat de lume, îţi spun ţie, Nimeni, uită de el, e pe jumătate îngropat în cimitirul vieţii virtuale a internetului.
De data asta sunt sigură că am terminat. M-am dezobişnuit de scrisul pe blog.
M-am săturat de sentimentele alea, de starea aceea, de muzica pe care o ascultam atunci.
Sunt bine, ţin totul pentru mine, sunt "meteoriţii" din jurul meu, sunt ai mei, sunt bucăţi din mine. Nu am să ii mai împart cu tine, de ce? prea mulţi oameni îi împart şi sunt cam la fel, nu are rost.
 Ştii... nu îmi dau seama, nu ştiu dacă îmi e dor sau nu, nu ştiu dacă simt ceva pentru... ceva.

.__________.

Noi ştim să maschăm ce suntem şi ce avem în interior, ştim să ne maschăm adevărata înfăţişare şi lăsăm să se vadă doar celor în care ştim că putem să ne lăsăm din amar. Celor care sunt precum oglinzile sparte, nu avem nevoie să ne oglindim ci să lăsăm din noi, nu avem nevoie de încă cineva la fel dar cineva care are ce nu avem noi şi avem nevoie.
Sunt "doctor", dar am nevoie de "doctori", încerc şi pot să vindec persoane, dar am la rândul meu nevoie să fiu vindecat.
Noi suntem oglinzi sparte unul pentru altul. Am părăsit carnavalul să ne putem vedea chipurile. Am uitat de timp, am uitat să fim trişti, când vorbeam. Am avut încredere, am riscat, am dat o şansă cu toate că suntem fricoşi. A fost ruptă în două şi s-au aşternut kilometri între, iar un fir o ţinea încă legată, dar a ţinut ! Însă.. în timp, firul a fost tras de ambele capete, a trecut prin toamnă, iarnă, primăvară, vară şi început de toamnă. A slăbit şi carnavalul ne aşteaptă înapoi, o să ne pierdem în mulţime, dansăm chiar dacă nu vrem, marionetele nu au viaţă dacă nu sunt trase de sfori, când primesc viaţă nu pot controla direcţia sforilor. Dar totuşi, acesta este doar începutul sfârşitului, poate se sfârşeşte, poate nu. Poate o să facă un pas în spate şi nu o să îşi pună capăt existenţei.

Acum am înţeles.

Acum am înţeles. Tot. Greşelile mele, erorile vieţii că nu ştiu cum altfel să numesc ce s-a întâmplat. Te-am înţeles pe tine,pe ea, tot. Iar eu trebuie să plec, acolo unde viaţa m-a trimis, în tot acest timp am încercat să vin înapoi sau cel puţin să păstrez legătura, nu am acceptat nicicum să merg în direcţia în care am acceptat să merg acum. Acolo e pustiu deşi e plin de oameni, acolo vorbesc cuvinte care nu mi se par logice, acolo dacă vorbesc profund prin acele cuvinte nu simt nimic şi pur şi simplu mă termină. Am nevoie să vorbesc profund pentru că e singurul mod de comunicare sincer şi are o aură de sentimente puternice, încă proaspete. Dar în tot acest timp deşi mă aflam într-un loc eu defapt eram între două locuri, unul în care nu mai puteam să ajung şi oricât de greu a fost în scurt timp nu a mai fost loc pentru mine şi am uitat unii de alţii. Acolo viaţa a mers înainte aici eu nu puteam să merg şi ţinteam viaţa în loc şi parcă nici nu am trăit. Celălalt loc era străin, din toate punctele de vedere, era străin şi distant, era precum un cub în care nimic nu mai poate intra iar tu erai pe lângă, confuz, distrus şi singur. Mi-am dat seama că nu aparţin de nimic, de nici un loc, pentru că locul unde mi-a fost inima a fost indiferent, pentru că plâng şi disper în mine de durere şi totuşi nu am de ce. Sunt eu într-un spaţiu gol şi asta e adevărat, nu am ştiut  şi înainte aşa că am apucat să imi depun sentimente şi să cred. Am crezut în ceva ce nu era pentru mine. Şi toate astea dor, nu ai idee cât de tare. Acum că ştiu de ce aparţin, am să rămân acolo, în acel gol, şi nu am să mă plâng, dar la cum se simte nimic nu mai contează, nu mai poate conta nimic pentru că toată atenţia e preluată de acel fenomen care distruge, e ca o boală, de la suflet ajunge chiar si la corp, te cuprinde în întregime. Asta mă impresionează, tot ce am scris, mi-am dat seama şi când analizez ce am scos din mine înţeleg mai multe lucruri. Eu trebuie să plec, o să ţi se pară că te las baltă dar nu te las, nu o să mai fiu acolo să te ascult, să încerc să te ajut, dacă nu sunt acolo nu pot, aşa crezi tu. Nu pot să rămân, nu se poate, aş vrea, dar nu e loc. Eu vreau ca tu să înţelegi dar defapt eu trebuie să înţeleg. Eu nu vreau să plec dar trebuie să înţeleg că nu se poate. Nu mai ştiu cum să mă exprim ca să înţelegi ce simt, oricât încerc asta a fost mereu o problemă. Tot timpul am crezut că dacă sunt chiar acolo lângă persoana căreia încerc să-i spun ce simt, o să mă simtă şi o să fie mai usor de explicat şi o sâ-mi vadă chipul, el mereu schiţează ce e în interior, prin limbajul lui, trebuie doar să înţelegi ce vrea să spună.
Am zis la început că am acceptat să merg in locul în care viaţa m-a trimis, asta înseamnă să renunţ la ce simt, la cei pentru care simt, la tot. Dar eu mereu o să ştiu că nu aparţin de nimic. Cu asta întrerup şi poate ultima legătură. Internetul. Renunţ la pc. Îmi pierd toată ziua la pc pentru a vorbi cu voi, una din încercările mele de a mă împotrivi direcţiei în care am de mers, în acel timp, habar nu am de locul în care mă aflu. Oricum, oriunde mă aflu nu o să uit niciodată de se întâmplă acum. Pentru că nu mai contează nimic pentru mine. Nimic în afară de asta. Şi am pierdut. Trebuie să mai recunosc un lucru: mi-e ruşine cu mine, fac lucruri care după ce mă gândesc cum s-a văzut ce am făcut, mă ruşinează, şi mă urăsc.

Noi nu putem iubi un om o viaţă întreagă... sau da?

- Şi ştii ce mă doare cel mai tare?

- ... ?
- Că nu putem să iubim un semen toată viaţa. Încerca să îl privească printre lacrimile ce îi      înceţoşau vederea.
- Aşa suntem creaţi, inimile noastre nu o să putrezească niciodată purtând aceleaşi                sentimente pentru o persoană. Aceleaşi sentimente de mai bine de jumătate din viaţă.
- Nu sunt încă trecută prin viaţă, dar mi se pare că oamenii nu luptă pentru asta, dacă            cineva spune că un  om nu o să iubească o veşnicie un alt om, îl cred, nici măcar nu se            gândesc, nu se enervează să încerce să iasă din tiparul ăsta afurisit!
- Visele celor care încă nu văd lucrurile decât pe o latură, şi poate nici latura aceea nu o        văd ci îşi închipuie ceva inocent, cum ajung toate lucrurile prelucrate de vederea,                gândirea şi imaginaţia lor. Se mint fără să ştie, cred şi speră în acele lucuri prelucrate.
- Şi tu eşti precum ceilalţi!  lipsit de speranţă, de nervii aceea, ambiţia, care poate o să        ajungă în afara tiparului! Suntem o generaţie nouă şi noi trebuie să mergem mai departe      nu să repetăm.
- Noi mergem înainte, evoluăm. De ce îmi spui că sunt precum ceilalţi? Cauţi ceva anume şi      nici în mine nu ai găsit? Un visător?
- Pentru voi evoluţia e cea materială... Nu ştiu, dacă aş fi căutat ceva nu mi-aş fi oprit          sentimentele din trecere doar dacă găseam ceea ce căutam.
- S-ar putea să cauţi fără să îţi dai seama. Despre evoluţie, nu sunt destul de                        ^^documentat^^ să pot să spun ceva..

  Eşti aşa de departe de realitate, de ochii lumii. Eu nu o să te opresc, e ceva normal pentru vârsta asta, dai amarul din tine afară sperând poate să întorci chipurile oamenilor dar ei sunt aşa de obişnuiţi. Porneşti cu un gând şi sfârşeşti cu altceva.

Scuze pentru aranjarea în pagină ^^.. nu a ieşit nicicum în orice mod am încercat, nu ştiu de ce.  

Pauză

Eram un bulevard de sentimente... treceau prin mine, îşi făceau efectul, lăsau o urmă care.. până la urmă se ştergea.
Am devenit un cimitir. Fiecare sentiment ce încearcă să pătrundă în mine pur şi simplu se stinge. Moare acolo, în mine, înainte să apuce să mă facă să simt.
Nu pot să fac nimic. În plus, e ceva normal. TOTUL e normal! şi m-am săturat. M-am săturat să te aud, tu cu normalitatea ta, tu nu te-ai săturat de ea?! Mai e ceva special aici?!
Aveam nevoia să-ţi spun lucruri, gânduri, dar în acelaşi timp nu. Voiam să-ţi vorbesc şi dintr-o dată nu mai voiam.


Sunt oameni care fac orice ca totul să vină în favoarea lor şi de multe ori reuşesc. În ochii mei sunt atât de egocentrici! Nu pot să fiu aşa de egoistă, când mă gândesc la asta, îmi vine o vorbă în minte: "Cum poţi să faci aşa ceva?!" şi asta nu înţeleg eu, cum?   

Viaţa poate fii trăită şi în alt mod.

Ce e mai important?
Viitorul sau ce simţi tu si persoanele la care ţii?
 Pentru viitor tu eşti ruinat. De mic, din cauza lui, eşti o clădire veche care se ruinează pe timp ce trece. Crizele acelea în care o bucată din casă se desprinde şi se sfărâmă când ajunge jos, sunt sacrificiile pentru viitor. La ce bun viitor când tu te distrugi?
 Oare chiar asta e ceea ce noi trebuie să facem în viaţă?
Oamenii încearcă să-şi corecteze greşelile prin noi. De aceea facem şcoală şi nu ştiu câte sacrificii să ne asigurăm un viitor bun. Pentru că ei nu au reuşit sau cel puţin nu cum s-ar fi aşteptat, nu cum ar fi dorit.
Ei vor să ajungă la o perfecţiune fără să îşi dea seama probabil. Şi la cât de orbiţi sunt de dorinţă, nu văd că ei pot ucide! Se cred atenţi şi previzibili, adevăraţi soldaţi în războiul pentru viitorul copilului lor! Dar ei sunt atât de orbi!! O armată oarbă pierde şi o armată luptă pentru ceva.   
Nu târî o bucată de pânză printre spini. În fiecare spin în care se agaţă rămâne câte o părticică din ea acolo. După ce ai trecut de spini o să mai poţi folosi pânza?
 Nimeni nu ştie ce trebuie să facă în viaţă. Fac ce cred. Dar nu toţi cred lafel! Să te distrugi pentru un viitor bun e o prostie! Aşa cred eu! Dacă eu aşa cred, lasă-mă să greşesc în felul meu! Tu ai greşit o dată sau de mai multe ori şi vrei să mă faci să nu greşesc ca tine! Am şi eu o viaţă şi lasă-mă liberă să o trăiesc cum simt! Tu ai făcut-o, nu mă folosi pentru ce nu ai reuşit că nu pentru asta am luat eu viaţă din tine!
Şi cum îţi poţi explica viaţa? Nu o poţi! De unde ştii tu ce trebuie să faci şi ce nu? De ce eşti atât de sigur că în viaţă mai trebuie să şi suferi?!
Viaţa nu are formă. Deci nu trebuie să mergi după formă! Trăieşte cum vrei tu. Nu cum au făcut generaţii întregi. Au trăit sub aceeaşi idee şi nu au ajuns decât să se repete. Viaţa poate fii trăită într-un infinit de moduri numai că noi încă nu ştim.
M-am săturat să mă pregătesc pentru viitor. E viitor de nu ştiu câţi ani şi tot viitor rămâne până mor! Aşa numai pierd timp preţios. Acum că aţi ajuns la o vârstă vă daţi seama că viaţa e scurtă şi strigaţi în gura mare.
Se naşte ură. Din toate astea.

Nu toţi cei care citesc înţeleg. Cei care vor să înţeleagă înseamnă că le pasă.
Nu ştiu dacă o să îşi dea seama cineva pentru ce lupt eu. Defapt, pentru ce mă zbat. Au pus ancora pe mine şi nu mai pot pluti. 
Vreau să scap dar nu ştiu cum şi nu pot. Îmi descarc doar o parte din nervi aici.  

Am făcut-o de oaie. Băga-mi-aş!

Am făcut-o pentru că nu mă purtam normal, nu gândeam limpede, tremuram, aveam un nod în gât şi mă rugam să mă sprijine cineva, să nu fac o prostie aşa cum mă aşteptam.

Dar s-a întâmplat! chiar mai rău decât mă aşteptam.

Hei human. Să îţi spun ceva. Ce îţi spun sunt cuvinte născute din organul ăla ce aproape că-mi iese din piept şi nervii adunaţi în creier.
Mi-e ciudă că m-au lăsat nervii aşa de repede. Eram dispusă să o spun clar, în întregime, ce am făcut, ce cred, ce gândesc.

Nu văd realitatea. E normal, fiecare om ar spune asta, pentru vârsta mea, totul e normal! doar că înnebunesc când aud asta. Dacă cineva cu picioarele pe pământ ar încerca să aducă copilul de vârsta mea la realitate, 90% şanse să nu reuşească. Copilul ăla, te aude, dar visează idealul lui. Şti asta, dar eu o spun chiar dacă şti.
Îşi dă seama că lucrurile sunt serioase, reale, după ce visează câteva luni bune la dorinţele lui şi ori apare ceva la TV în comun cu o dorinţă, sau întâlneşte o persoană care nu ştiu ce are; ideea e că se întâmplă ceva şi POC! îşi dă seama că nu are nimic, nu e destul de deştept, nu a exersat destul ca să i se îndeplinească visul.
Când păţesc asta, mă sperii. Dar tot nu fac nimic să încerc să-mi aduc cumva dorinţa la viaţă.


Mi-a fost dor de tine. Voiam să văd dacă am putea fi amici, după toate cele întâmplate. M-am chinuit cred că o oră să-mi fac încă un ID, ăsta: placebo ;  dar nu am putut, chiar dacă am scris la nume placeb si la prenume o ca să mă lase apoi la ID să le scriu împreună şi câte am mai încercat să fac cumva să îmi iasă "placebo" dar nu a ieşit şi am lăsat-o baltă. După o oră cred, îmi spun că nu contează dacă ID-ul nu iese cum vreau, ideea e să vorbesc cu tine. Numai gândul ăsta îmi dădea fiori. Am făcut până la urmă un ID: o_placebo, te-am adăugat în listă şi normal, ai apărut online. Aveam nodul în gât, tremuram de numa şi eram sigură că o dau în bară dar am zis să încerc. Urăsc BUZZ-urile. Îmi dai BUZZ apoi pui un "?" si mai dai un BUZZ. Eu eram deja în panică. Ştiam că după ce şti cine sunt, nu o să-ţi placă să vorbeşti, nu ştiam ce să-ţi spun să fie bine.  Şti, când mă aflu în situaţii de astea, nu gândesc normal, nu sunt nici nebună, dar nu vorbeşte fata care e defapt. Ştiam că nu mă suporţi, cel puţin aşa cred. Mai ştiu că eşti plin de tine, asta cred eu, după cum te cunosc. Nu cunoşti un om destul de bine nici dacă îl cunoşti de mic, iar eu te cunosc de un an dar am petrecut cu tine doar două-trei săptămâni cred, deci ştiu că s-ar putea să fie sigur că nu eşti cum cred eu.
Eu acuma scriu detaliat că aşa am chef, m-am desenat cu un marker pe mână şi îmi distrăgea atenţia şi pentru că e noapte nu merg să încerc să mă spăl să nu trezesc pe cineva deci mi-am pus mănuşi fără degete, dacă tot le am în mână şi nu pot să scriu lejer la tastatură, măcar să am jumătate de degete libere. Deci; încercam să nu o dau în bară. După cum mergea convorbirea, nu era bine, dar eu o făceam să meargă şi mai rău aşa că.. defapt nu eram adevărata eu,  mi-ai dat ignore!  Şi chestia aia m-a enervat. Nu am avut curajul defapt nici măcar intenţia să recunosc că am făcut un ID ca să pot vorbi cu tine, să văd dacă am putea fi amici şi mă bucur că nu am făcut-o pentru că după ignore-ul ăla mi-am dat seama că nu merită. E clar că nu te interesează, deci asta e, fiecare cu ale lui.
Eram destul de nervoasă şi mă simteam aiurea.
 O prietenă mi-a deschis ochii după ceva timp de la ignore, deci mi-am dat seama cum a sunat ce am spus când am citit convorbirea aşa că îmi doream să nu fi vorbit cu tine. Eram calmă cand am citit, dacă vorbeam cu tine atunci, aş fi vorbit altfel, aş fi vorbit normal.


Ştiu că nu o să ajungi niciodată să citeşti "romanul" ce l-am scris aici, mă amuză cum am scris, de multe ori aveam acel reflex să pun ":))" la vreun sfârşit de propoziţie. Nu o să mai am ocazia să mai încerc să devenim amici, chestia asta trebuie să o vrei şi tu, iar tu nu o vrei; deci asta a fost ultima oară. 
Am scris aiurea, detaliat (puteam sa scriu şi mai detaliat :)) ), habar nu am cum să mai zic; şi nu îmi pasă, postez, poate nu toată lumea va citi asta, nici nu  e nevoie.
Cititorule, dacă tot ai ajuns până aici, îmi cer scuze în caz că sunt greşeli de ortografie, am scris asta la ora 4:38 (atât e ceasul momentan).

Uneori mă sperii de mine, mă întreb: asta sunt eu? 

Apropo, titlul conţine o înjurătură, asta e.

Urăsc să spun că doare şi nu o să mai spun!

Dacă mă întrebi de ce scriu aici, nu o să ştiu să îţi răspund.
Dacă mă întrebi de ce nu mai continui, nu aş mai şti să îmi transform starea în cuvinte, ca să îţi pot spune.
Nu am mai vorbit de mult deschis, cu voce tare. Nu mai ştiu să mă descriu. Dacă încerc să spun ce e cu mine nu stiu să o spun. Rămân fără cuvinte şi apa sărată îmi inundă ochii. Apoi uit de mine, aşa de uşor.

Îmi aduc aminte când stăteam seara târziu afară în plină vară. Vorbeam despre lume, părerile noastre despre orice.. despre viaţă. Ne plăcea, ne uitam la cer şi vorbeam, visam.

Nu o să mai fie niciodată aşa. 

Te urăsc când îmi spui că trece, vorbele tale optimiste care nu ajută la nimic. Mă fac doar să cred că nu mai are rost să-ţi spun, când mă întrebi cum mai sunt. 
Ştii, îmi reuşeşte. Nu mai ştiu să spun ce e cu mine şi nici nu mă stresez pentru asta. Încep chiar să urăsc să spun.

Urăsc că am făcut postarea asta. Dar o postez. Celelalte 5 pe care am încercat să le scriu le-am şters. Fiindcă m-am săturat să mai spun de mine. M-am săturat să ştiu că sunt atâţi oameni care fac la fel, şi nu rezolvă nimic. De ce aş mai continua când lumea e sătulă de poveşti aproape identice? Nu am nimic nou şi ieşit din comun să spun. Nu văd rostul să scriu lucruri care mai sunt scrise de mii de ori.

Tu! Cea cu tocuri!

E o lume în care nimeni nu iubeşte pe nimeni. Aici contează să fii fals, cât de bine poţi, aşa încât cei din jur să vină la tine.
" -- Mâine merg la coafor. Cine vrea să vină cu mine?
  - Eu nu pot să vin.
  - Am mult de învăţat.
  - Eu pot. Am timp liber.
  -- Ieeeei! mercii, eşti cea mai bună prietenă a mea!" (o îmbrăţişează)
Cea mai bună prietenă? La câte persoane spui asta pe zi? 


Înţelege despre ce lume vorbesc.

Aiurea

Ca să fiu sinceră am preferat în ultimul timp să nu mai scriu nimic pe blog pentru că nu am avut cuvinte, iar creierul meu nu îmi dădea nici un semn de preocupare. În plus, nu am mai avut de ce să mă plâng şi ce să critic. Nu sunt un pirania, chiar deloc, ba mai mult, sunt în continuă schimbare aşa cum e şi natura. Am rămas fără răspunsuri pentru întrebările care se află la baza fiecărui început de discuţie, ca urmare, baza fiind fragilă, discuţia s-a dărâmat răspândind un praf gros de dezamăgire pe chipurile pline de bunăvoinţă ale presupuşilor prieteni - sau persoane-.
Încerc să învăţ să nu îmi mai pierd timpul, şi în acelaşi timp să mă mint - ca să îmi menţin starea la suprafaţa pământului - cum că aş putea să fac o mişcare care să mă scoată din valul monotoniei şi legilor vieţii impuse de anumiţi oameni, pe care dacă nu le respecţi ţi se ia dreptul de la viaţă şi ai muri de foame.
Cum nimeni nu a reuşit să facă mişcarea - şi poate nimeni nu s-a gândit la asta - cineva m-a asigurat că încerc degeaba şi nici măcar nu ştiu ce vreau să fac şi unde să ajung şi mai presus de toate, 90% sunt şanse să nu fac nimic. Nu spun că a greşit.
Ceea ce ştiu sigur este că nu vreau să iau parte la viaţă - nu vreau să fac absolut nimic şi regret faptul că exist - da, NU VREAU SĂ IAU PARTE LA VIAŢĂ; acuma se potriveşte perfect vorba aia : mulţi văd (citesc), puţini înţeleg.

PS: puţin îmi pasă de ce o să înţelegeţi de aici şi de culoarea ochilor cu care mă priviţi !!

Departe de mine.

Vreau să mă izolez de lume. Vreau să uite lumea de mine şi să nu mă ştie aşa cum eram.
Am călcat strâmb de atâtea ori. Mă mir că încă mai pot să merg. Dar continui să merg cu aceiaşi paşi stângaci pe firul înnodat care încă stă atârnat pe faţa Vieţii. Când îl va da la o parte, voi pica de pe el şi mă voi sparge în mii de cioburi de porţelan ce reflectă râsetele batjocoritoare.
Dar până atunci, mă voi depărta de lume alergând de umbra care mă arată lipită de pământ şi-mi conturează corpul.
M-am ciobit. Sculptura fină şi fragedă de acum cinci minute a prins viaţă şi îşi modelează înfăţişarea cu greşelile ce nu încetează să o roadă.
Am nevoie de timp înafara oricărei persoane. Am nevoie de o firmitură de timp singură. Sau poate toată viaţa.
Nu-mi plac telenovelele povestite şi construite de voi cuvânt cu faptă.

Poate sunt nebună. Mi-am pus întrebarea asta de multe ori, acum am încetat să mă întreb, acum cred.

Am acordat o privire listei de postări a blogului. Am găsit acolo nişte postări nefinalizate şi goale.
Astea sunt semnele încercărilor mele de a scrie postări noi, terminându-se cu Delete-ul cuvintelor şi ieşind direct cu Close. Poate vă spune ceva.

Trist.

Vreau libertate.
Nu avem dreptul să ne atingem de ea, pentru că alţi oameni ne ţin sub talpa minţii şi societăţii, minţind lumea că toţi suntem egali, că suntem liberi!
Defapt suntem limitaţi într-o 'turmă de oi, toate la fel', fără să gândim mai departe, fără să ne întrebăm dacă 'iarba' de după gard e mai bună ca asta. Noi nu ne ştim bucura de lucruri simple. Pe cât de simple, pe atât de importante.
Generaţii întergi au sfârşit îngenunchind vieţii şi îmbrăţişând loviturile ei crezând că aşa trebuie să fie!
Au fost dresaţi de alţii ca să repete aceeaşi viaţă monotonă, plină de probleme şi griji! Trăind într-o societate cu frică să nu ajungă în iad, respecât lumea, încercând să păstreze pacea! Nu e rău, aşa trebuie să fie dresate multe alte generaţii, pentru că unii chiar nu pot gândi pe cont propriu.

Nu vreau să depind de nimeni şi nimic. Nu vreau să fiu limitată de alţi oameni.
Poate la începutul lumii fiecare era pe cont propriu, nici un om impunând altuia reguli. Nici un om fiind la conducere.
Nu vreau să ajung la început, dar nici la situaţia care e acum.

Nu am să îngenunchez !

Prefer să mor decât să trăiesc aşa.

Nu te cunoşti încă!

Ai făcut o muncă, un lucru de care eşti mulţumit şi te aştepţi să fie apreciat la fel de mult şi de cei din jur.

Cu un an înainte susţineai că te cunoşti. Azi descoperi că poţi să faci măcar un lucru care te mulţumeşte, după ce te-ai subestimat luni întregi. Ăsta e singurul lucru pe care îl ştii până acum despre tine.

Îţi priveşti în oglindă scoarţa care îţi acoperă sufletul, adevărata ta înfăţişare.

De ce nu eşti mulţumit de ce vezi? Îţi plac doar ochii, cei care nu pot fii acoperiţi când îi priveşti.

Dacă ţi-ai putea desena sufletul, atunci vei vedea adevăratul tău chip, şi vei fii mulţumit!

Ai pierdut.

Singurul lucru care ţi-l pot reproşa acum este faptul că tu mereu te simţi singură. A mai rămas lângă tine un prieten, din toată acea franzelă feliată, consumată de timp, bucată cu bucată. Ai rămas cu un colţ, din tot acel întreg, însă încă îţi e foame. Când o să te saturi?
Le povesteşti de viaţă ca de o fiinţă diabolică. Îi faci în aşa fel să te creadă, şi mai presus de toate, laşi pesimismul din tine să îţi fie drept înfăţişare.
E cazul să îţi arăt înfăţişarea realităţii, pe care o consideri de asemenea, o fiinţă din clanul celor răi.
Am să te învăţ cum se simt din plin acele sentimente pe care tu, le guşti pe rând.
Tu îţi cauţi un loc, prieteni, fericire şi mai ales un mod de a-ţi trăi viaţa. Viaţa pe care tu o consideri o prostie, viaţa pe care nu ai trăit-o.
Te crezi ajunsă la capătul puterilor. Numai tu şti cum te simţi. Eu te conduc acum. Te pot duce unde şi cum vreau.
Eşti conştientă că eşti pe stradă, singură, şi îţi cauţi adăpost. Aici ai fost mereu! Ai fost în plus când tu ai crezut că ţi-ai găsit locul! Ai fost la mijloc atunci când credeai că ai prieteni! Ai făcut greşeli atunci când le spuneai de tine!
Şti că doar tu şti cel mai bine cum te simţi. Şti că acum nu mai are nici un rost să spui cuiva ce e cu tine! Şti că tu eşti propria ta lume! Tu, ai ajuns pe jumătate un monstru! Eşti singură.
Nu mai plânge. Ai învăţat cum trebuie să fii.
Nu uita, tu eşti propria ta lume.

Ma pot bucura de ceva? .. Poate altă dată

Îmi simt degetele reci, îmi mângâi faţa, da, vreau să-mi sară somnul. Pentru ce? Trăiesc în mintea mea. Mă închid în ea şi privesc inconştient afară prin fereastra ochilor.
Nu îmi aduce nici o mulţumire ce văd. Nu îmi clinteşte nici un pic corpul lipsit de afecţiune, cu faţa zâmbetului ştearsă şi ochii înecaţi în oceanul gândurilor incurabile.
Îmi ofer alternative, lucruri, în care să îmi găsesc mulţumirea, atracţia, uşa care duce afară din amorţeală. Nu mă interesează nimic, rămân stereotipică. Încep să mă satur de mine. Combinaţile stărilor proaste sunt atât de concentrate. Pătează şi intră adânc în giulgiul fraged a sufletului, pătrunzând chiar dincolo de el preluâd precum vandalii conducerea.
Sărind de la o stare proastă la alta, încep să cred că în mine sunt mai multe persoane. Una hotărâtă : nu vrea să primească nici un sprijin, nici o picătură de optimism, sau o armă înpotriva monstrului din ea. Cu cât nu îşi doreşte, cu atât se simte mai puternică, mai întunecată, rece şi mulţumită.
Alta nehotărâtă: ştie că orice ar alege, are câte o parte rea. Alta nemulţumită şi nerecunoscătoare. Cealaltă inconştientă, nu se gândeşte la nimic, priveşte, dar nu o atinge nimic şi rămâne aceeaşi persoană lipsită de viaţă şi moarte.
În mintea mea se zbat o armată de gânduri înarmate, înghesuite.
Dă-mi voie să mă numesc victimă. Propria mea victimă.

O parte din mine, acum.

Ce bine e sa .... nu mai vrei nimic.

Sa te astepti mereu la ce e mai rau doar ca sa fi pregatit daca cumva va fi ceva rau.

Sa iti ascunzi fata si mintea sub giulgiul rusinii si fricii pentru cineva care iti spune ca esti prost!

Sa alegi sa stai singur!

P.S. iti spun o minciuna : interiorul meu nu e un ecou al disperarii si fricii de viitor.