.__________.

Noi ştim să maschăm ce suntem şi ce avem în interior, ştim să ne maschăm adevărata înfăţişare şi lăsăm să se vadă doar celor în care ştim că putem să ne lăsăm din amar. Celor care sunt precum oglinzile sparte, nu avem nevoie să ne oglindim ci să lăsăm din noi, nu avem nevoie de încă cineva la fel dar cineva care are ce nu avem noi şi avem nevoie.
Sunt "doctor", dar am nevoie de "doctori", încerc şi pot să vindec persoane, dar am la rândul meu nevoie să fiu vindecat.
Noi suntem oglinzi sparte unul pentru altul. Am părăsit carnavalul să ne putem vedea chipurile. Am uitat de timp, am uitat să fim trişti, când vorbeam. Am avut încredere, am riscat, am dat o şansă cu toate că suntem fricoşi. A fost ruptă în două şi s-au aşternut kilometri între, iar un fir o ţinea încă legată, dar a ţinut ! Însă.. în timp, firul a fost tras de ambele capete, a trecut prin toamnă, iarnă, primăvară, vară şi început de toamnă. A slăbit şi carnavalul ne aşteaptă înapoi, o să ne pierdem în mulţime, dansăm chiar dacă nu vrem, marionetele nu au viaţă dacă nu sunt trase de sfori, când primesc viaţă nu pot controla direcţia sforilor. Dar totuşi, acesta este doar începutul sfârşitului, poate se sfârşeşte, poate nu. Poate o să facă un pas în spate şi nu o să îşi pună capăt existenţei.

Acum am înţeles.

Acum am înţeles. Tot. Greşelile mele, erorile vieţii că nu ştiu cum altfel să numesc ce s-a întâmplat. Te-am înţeles pe tine,pe ea, tot. Iar eu trebuie să plec, acolo unde viaţa m-a trimis, în tot acest timp am încercat să vin înapoi sau cel puţin să păstrez legătura, nu am acceptat nicicum să merg în direcţia în care am acceptat să merg acum. Acolo e pustiu deşi e plin de oameni, acolo vorbesc cuvinte care nu mi se par logice, acolo dacă vorbesc profund prin acele cuvinte nu simt nimic şi pur şi simplu mă termină. Am nevoie să vorbesc profund pentru că e singurul mod de comunicare sincer şi are o aură de sentimente puternice, încă proaspete. Dar în tot acest timp deşi mă aflam într-un loc eu defapt eram între două locuri, unul în care nu mai puteam să ajung şi oricât de greu a fost în scurt timp nu a mai fost loc pentru mine şi am uitat unii de alţii. Acolo viaţa a mers înainte aici eu nu puteam să merg şi ţinteam viaţa în loc şi parcă nici nu am trăit. Celălalt loc era străin, din toate punctele de vedere, era străin şi distant, era precum un cub în care nimic nu mai poate intra iar tu erai pe lângă, confuz, distrus şi singur. Mi-am dat seama că nu aparţin de nimic, de nici un loc, pentru că locul unde mi-a fost inima a fost indiferent, pentru că plâng şi disper în mine de durere şi totuşi nu am de ce. Sunt eu într-un spaţiu gol şi asta e adevărat, nu am ştiut  şi înainte aşa că am apucat să imi depun sentimente şi să cred. Am crezut în ceva ce nu era pentru mine. Şi toate astea dor, nu ai idee cât de tare. Acum că ştiu de ce aparţin, am să rămân acolo, în acel gol, şi nu am să mă plâng, dar la cum se simte nimic nu mai contează, nu mai poate conta nimic pentru că toată atenţia e preluată de acel fenomen care distruge, e ca o boală, de la suflet ajunge chiar si la corp, te cuprinde în întregime. Asta mă impresionează, tot ce am scris, mi-am dat seama şi când analizez ce am scos din mine înţeleg mai multe lucruri. Eu trebuie să plec, o să ţi se pară că te las baltă dar nu te las, nu o să mai fiu acolo să te ascult, să încerc să te ajut, dacă nu sunt acolo nu pot, aşa crezi tu. Nu pot să rămân, nu se poate, aş vrea, dar nu e loc. Eu vreau ca tu să înţelegi dar defapt eu trebuie să înţeleg. Eu nu vreau să plec dar trebuie să înţeleg că nu se poate. Nu mai ştiu cum să mă exprim ca să înţelegi ce simt, oricât încerc asta a fost mereu o problemă. Tot timpul am crezut că dacă sunt chiar acolo lângă persoana căreia încerc să-i spun ce simt, o să mă simtă şi o să fie mai usor de explicat şi o sâ-mi vadă chipul, el mereu schiţează ce e în interior, prin limbajul lui, trebuie doar să înţelegi ce vrea să spună.
Am zis la început că am acceptat să merg in locul în care viaţa m-a trimis, asta înseamnă să renunţ la ce simt, la cei pentru care simt, la tot. Dar eu mereu o să ştiu că nu aparţin de nimic. Cu asta întrerup şi poate ultima legătură. Internetul. Renunţ la pc. Îmi pierd toată ziua la pc pentru a vorbi cu voi, una din încercările mele de a mă împotrivi direcţiei în care am de mers, în acel timp, habar nu am de locul în care mă aflu. Oricum, oriunde mă aflu nu o să uit niciodată de se întâmplă acum. Pentru că nu mai contează nimic pentru mine. Nimic în afară de asta. Şi am pierdut. Trebuie să mai recunosc un lucru: mi-e ruşine cu mine, fac lucruri care după ce mă gândesc cum s-a văzut ce am făcut, mă ruşinează, şi mă urăsc.

Trup şi suflet

Se privea în oglindă şi vorbea cu ea, sau se strâmba, spunea ce avea chef să vorbească cu o persoană, dacă voia să râdă, făcea ca fata din oglindă să o facă să râdă.
Dacă voia încă o persoană, îşi crea idealul, cu sufletul şi imaginaţia ei.
Dacă dorea să adoarmă cu gândul la ceva, ce o facea să se simtă bine, se gândea la ceva, la ce voia, pentru că îşi imagina.
Ce culoare sau lucru nu-i plăcea, îl vedea cum voia.
Ea e cea mai fericită. Îşi face lumea ei, în lumea asta, şi nu-i pasă. Ea vrea să fie fericită şi nu are nevoie de nimeni să o facă fericită. Ea poate şi vrea. Imaginaţia face imposibilul, face tot, orice.
Tot? Orice?  NU! ţi-ai putea îmagina un sentiment? nu. Dar ai putea simţi. Ţi-ai putea imagina durerea? nu, o simţi. Dar nimicul? ce e nimic, inseamnă că nu există, dar "nimic" există, dacă nu exista de unde ştiam de el ?
 Eu ştiu două grupe: ceea ce simţi şi ceea ce vezi.
Poţi să vezi ce vrei, dar nu poţi să simţi ce vrei. Te poţi minţi pe o parte, dar pe cealaltă nu. Cealaltă parte nu eşti tu. Împreună cu ea eşti tu, dar acea parte nu o poţi controla cum vrei.

Acea fată nu era fericită. Voia să fie fericită şi se făcea singură, a ales să se mintă decât să rămână aşa. Însă inima ei, nu putea fi minţită.
Arta plastică şi literatura pot forma o fiinţă. Arta plastică îi creează trupul iar literatura sufletul. Aşa, acea fiinţă e desenată şi scrisă.

Viaţa poate fii trăită şi în alt mod.

Ce e mai important?
Viitorul sau ce simţi tu si persoanele la care ţii?
 Pentru viitor tu eşti ruinat. De mic, din cauza lui, eşti o clădire veche care se ruinează pe timp ce trece. Crizele acelea în care o bucată din casă se desprinde şi se sfărâmă când ajunge jos, sunt sacrificiile pentru viitor. La ce bun viitor când tu te distrugi?
 Oare chiar asta e ceea ce noi trebuie să facem în viaţă?
Oamenii încearcă să-şi corecteze greşelile prin noi. De aceea facem şcoală şi nu ştiu câte sacrificii să ne asigurăm un viitor bun. Pentru că ei nu au reuşit sau cel puţin nu cum s-ar fi aşteptat, nu cum ar fi dorit.
Ei vor să ajungă la o perfecţiune fără să îşi dea seama probabil. Şi la cât de orbiţi sunt de dorinţă, nu văd că ei pot ucide! Se cred atenţi şi previzibili, adevăraţi soldaţi în războiul pentru viitorul copilului lor! Dar ei sunt atât de orbi!! O armată oarbă pierde şi o armată luptă pentru ceva.   
Nu târî o bucată de pânză printre spini. În fiecare spin în care se agaţă rămâne câte o părticică din ea acolo. După ce ai trecut de spini o să mai poţi folosi pânza?
 Nimeni nu ştie ce trebuie să facă în viaţă. Fac ce cred. Dar nu toţi cred lafel! Să te distrugi pentru un viitor bun e o prostie! Aşa cred eu! Dacă eu aşa cred, lasă-mă să greşesc în felul meu! Tu ai greşit o dată sau de mai multe ori şi vrei să mă faci să nu greşesc ca tine! Am şi eu o viaţă şi lasă-mă liberă să o trăiesc cum simt! Tu ai făcut-o, nu mă folosi pentru ce nu ai reuşit că nu pentru asta am luat eu viaţă din tine!
Şi cum îţi poţi explica viaţa? Nu o poţi! De unde ştii tu ce trebuie să faci şi ce nu? De ce eşti atât de sigur că în viaţă mai trebuie să şi suferi?!
Viaţa nu are formă. Deci nu trebuie să mergi după formă! Trăieşte cum vrei tu. Nu cum au făcut generaţii întregi. Au trăit sub aceeaşi idee şi nu au ajuns decât să se repete. Viaţa poate fii trăită într-un infinit de moduri numai că noi încă nu ştim.
M-am săturat să mă pregătesc pentru viitor. E viitor de nu ştiu câţi ani şi tot viitor rămâne până mor! Aşa numai pierd timp preţios. Acum că aţi ajuns la o vârstă vă daţi seama că viaţa e scurtă şi strigaţi în gura mare.
Se naşte ură. Din toate astea.

Nu toţi cei care citesc înţeleg. Cei care vor să înţeleagă înseamnă că le pasă.
Nu ştiu dacă o să îşi dea seama cineva pentru ce lupt eu. Defapt, pentru ce mă zbat. Au pus ancora pe mine şi nu mai pot pluti. 
Vreau să scap dar nu ştiu cum şi nu pot. Îmi descarc doar o parte din nervi aici.  

Aş vrea să vorbesc în altă limbă, ca să nu mă mai pot înţelege nici eu.

Nu. Nu vreau să scriu despre asta. Urăsc chiar, şi când văd statusurile unora din lista de messenger, postările şi orice altceva prin care un om poate să lase să i se scurgă sentimentele acelea, să recunoască şi poate chiar să-şi plângă de milă.

Urăsc să spun că doare şi nu o să mai spun!

Dacă mă întrebi de ce scriu aici, nu o să ştiu să îţi răspund.
Dacă mă întrebi de ce nu mai continui, nu aş mai şti să îmi transform starea în cuvinte, ca să îţi pot spune.
Nu am mai vorbit de mult deschis, cu voce tare. Nu mai ştiu să mă descriu. Dacă încerc să spun ce e cu mine nu stiu să o spun. Rămân fără cuvinte şi apa sărată îmi inundă ochii. Apoi uit de mine, aşa de uşor.

Îmi aduc aminte când stăteam seara târziu afară în plină vară. Vorbeam despre lume, părerile noastre despre orice.. despre viaţă. Ne plăcea, ne uitam la cer şi vorbeam, visam.

Nu o să mai fie niciodată aşa. 

Te urăsc când îmi spui că trece, vorbele tale optimiste care nu ajută la nimic. Mă fac doar să cred că nu mai are rost să-ţi spun, când mă întrebi cum mai sunt. 
Ştii, îmi reuşeşte. Nu mai ştiu să spun ce e cu mine şi nici nu mă stresez pentru asta. Încep chiar să urăsc să spun.

Urăsc că am făcut postarea asta. Dar o postez. Celelalte 5 pe care am încercat să le scriu le-am şters. Fiindcă m-am săturat să mai spun de mine. M-am săturat să ştiu că sunt atâţi oameni care fac la fel, şi nu rezolvă nimic. De ce aş mai continua când lumea e sătulă de poveşti aproape identice? Nu am nimic nou şi ieşit din comun să spun. Nu văd rostul să scriu lucruri care mai sunt scrise de mii de ori.

Atât de fragili suntem noi, oamenii.

"O simt... e puternică de reuşeşte să îmi tulbure tot corpul şi sufletul. Îmi transformă mişcările în unele atât de stângace. O boală îmi răpune atenţia şi mă năuceşte cu gânduri contaminate. Mă atacă din interior pe neaşteptate şi se extinde de ajunge să îşi lase urmele până la suprafaţă."
"Te ţin în mine. Numai ca să nu-ţi fac jocul ! Nu mă ataci pentru prima şi nici ultima oară. Dar reuşeşti al naibii de bine să mă şifonezi! Tu mă părăseşti.. uneori foarte greu, alteori repede. Îmi oferi otrava ta ca să te simt şi apoi mă laşi să mă descurc pe cont propriu, într-un anume hal, de fiecare dată te iei de inima mea şi îi dai câte o zgârietură adâncă. Aşa îţi place să mi-o deteriorezi ca apoi, cand voi avea o vârstă înaintată, să cedeze!"
"Ştii... tu mereu reuşeşti să laşi amprente, mizeramiblo! Dacă de data asta te-am ţinut în mine nu m-ai părăsit deloc repede şi nici uşor. M-ai stins încet ca să îţi simt cruzimea."


"...şi îmi frământam mâinile de durerea ce prinsese viaţă în mine, umezite de picuri săraţi şi încălziţi de roşeata fierbinte din obraji în timp ce se prelingeau încet formând o cărare umedă asemeni melcului ce-şi marchează drumul lăsând dâra de mucus în urma lui.. apoi priveşte în spate şi se minunează de traseul lung parcurs cu osteneală."

Mi-e atât de dor.. şi mă dor toate. Azi nu am chef.. nu vreau.. pur si simplu nu vreau. Mă descurc eu şi cu mine. Ţie nu trebuie să îţi spun că tu nu ai ce face, nimeni nu poate face ceva. În plus, la ce bun.. nu mă puteţi înţelege şi nici nu aveţi interes. Aşa sunt şi eu, de aia ştiu şi nici nu aştept. Durerea.. se simte atât de puernic.




- pune-te în locul personajului dacă poţi-