Aş vrea să vorbesc în altă limbă, ca să nu mă mai pot înţelege nici eu.

Nu. Nu vreau să scriu despre asta. Urăsc chiar, şi când văd statusurile unora din lista de messenger, postările şi orice altceva prin care un om poate să lase să i se scurgă sentimentele acelea, să recunoască şi poate chiar să-şi plângă de milă.

Urăsc să spun că doare şi nu o să mai spun!

Dacă mă întrebi de ce scriu aici, nu o să ştiu să îţi răspund.
Dacă mă întrebi de ce nu mai continui, nu aş mai şti să îmi transform starea în cuvinte, ca să îţi pot spune.
Nu am mai vorbit de mult deschis, cu voce tare. Nu mai ştiu să mă descriu. Dacă încerc să spun ce e cu mine nu stiu să o spun. Rămân fără cuvinte şi apa sărată îmi inundă ochii. Apoi uit de mine, aşa de uşor.

Îmi aduc aminte când stăteam seara târziu afară în plină vară. Vorbeam despre lume, părerile noastre despre orice.. despre viaţă. Ne plăcea, ne uitam la cer şi vorbeam, visam.

Nu o să mai fie niciodată aşa. 

Te urăsc când îmi spui că trece, vorbele tale optimiste care nu ajută la nimic. Mă fac doar să cred că nu mai are rost să-ţi spun, când mă întrebi cum mai sunt. 
Ştii, îmi reuşeşte. Nu mai ştiu să spun ce e cu mine şi nici nu mă stresez pentru asta. Încep chiar să urăsc să spun.

Urăsc că am făcut postarea asta. Dar o postez. Celelalte 5 pe care am încercat să le scriu le-am şters. Fiindcă m-am săturat să mai spun de mine. M-am săturat să ştiu că sunt atâţi oameni care fac la fel, şi nu rezolvă nimic. De ce aş mai continua când lumea e sătulă de poveşti aproape identice? Nu am nimic nou şi ieşit din comun să spun. Nu văd rostul să scriu lucruri care mai sunt scrise de mii de ori.