Rămas bun, Nimeni.

Nu, nu cred că mai scriu, am fabricat destule porcării, e plină lumea de ele..nu mai e nevoie şi de altele.
E un blog uitat de lume, îţi spun ţie, Nimeni, uită de el, e pe jumătate îngropat în cimitirul vieţii virtuale a internetului.
De data asta sunt sigură că am terminat. M-am dezobişnuit de scrisul pe blog.
M-am săturat de sentimentele alea, de starea aceea, de muzica pe care o ascultam atunci.
Sunt bine, ţin totul pentru mine, sunt "meteoriţii" din jurul meu, sunt ai mei, sunt bucăţi din mine. Nu am să ii mai împart cu tine, de ce? prea mulţi oameni îi împart şi sunt cam la fel, nu are rost.
 Ştii... nu îmi dau seama, nu ştiu dacă îmi e dor sau nu, nu ştiu dacă simt ceva pentru... ceva.

Nu te cunoşti încă!

Ai făcut o muncă, un lucru de care eşti mulţumit şi te aştepţi să fie apreciat la fel de mult şi de cei din jur.

Cu un an înainte susţineai că te cunoşti. Azi descoperi că poţi să faci măcar un lucru care te mulţumeşte, după ce te-ai subestimat luni întregi. Ăsta e singurul lucru pe care îl ştii până acum despre tine.

Îţi priveşti în oglindă scoarţa care îţi acoperă sufletul, adevărata ta înfăţişare.

De ce nu eşti mulţumit de ce vezi? Îţi plac doar ochii, cei care nu pot fii acoperiţi când îi priveşti.

Dacă ţi-ai putea desena sufletul, atunci vei vedea adevăratul tău chip, şi vei fii mulţumit!

Nu imi place ce vad cand deschid blogul.

Nu mai continui sa scriu.

Da, îmi aduc aminte în fiecare noapte, când ascult acele melodii. Adorm într-un final, cu aceleaşi sentimente, uzate, cu aceiaşi ochi udaţi de lacrimi, cu aceleaşi amintiri. Nu mai am telefon şi îmi e bine fără el, nu mai am pozele, mesajele, numerele. Nu mai dorm în acelaşi pat, în aceeaşi cameră, în acelaşi oraş. Totul e departe, sau eu sunt departe de tot. Obişnuiesc să dau vina pe viaţă. De data asta nu e numai vina ei. E şi a mea şi a banilor. Dacă părinţii nu ar alerga după bani, nu aş fi fost în alt loc. Banii sunt pâinea care o punem pe masă, îmbrăcămintea, sănătatea, lucrurile, acoperişul sub care ne ascundem, cei patru pereţi, căldura din casă şi lumina în întuneric. Viaţa noastră depinde de bani iar noi depindem de viaţă.



- nu e finalizată din motive banale -

Am să ştiu să mă bucur de pedepse.

Şi.. dacă rămân fără ele nu e nimic. Totul se va termina.. curând. Nu o să mai simt, nu o să imi mai pese de nimic. Nu e prima şi nici ultima oară. Nimeni nu moare. Părinţii au fost şi ei copii, dar acum că nu mai sunt, nu mai inţeleg de ce facem asta. Pedepsele astea nu mă ating cu nimic. E doar o pauză pentru mine. O pauză, pentru a putea face ceea ce îmi place, fără să amân pentru altceva. O carte, o foaie,creioane. Nopţile nu mi le pot lua. O să mă bucur de ele din plin. Nu o să învăţ încă din greşelile astea.

Timp pierdut

De ce nu pot ţine pasul cu timpul? ... Timpul e crud. nu iartă pe nimeni! nu stă după nimeni, el face totul să treacă şi să vină... nu se joacă cu noi... deşi uneori îţi dă impresia. Nu reuşesc să ţin pasul cu el. E rapid şi pentru că sunt în urma lui îmi dă peste nas! şi degeaba mă plâng, că nu rezolv nimic. trece incă un an şcolar, trece vacanţa... trece copilăria mea şi uite aşa una câte una trec şi mă lasă în urmă. degeaba plâng după ele...vin altele...şi mai proaste!
Am scăpat ceva... sau am stat prea mult la o anumită parte a timpului care... asta a fost. nu mai pot recupera. Poate e mai bine sa fiu ultima. Mereu a fost aşa. mereu am fost ultima şi voi fi şi de data asta. Tu ce zici? tu nu eşti devină cu nimic? nu...şi nu o să fi.
Învaţă'mă să profit de fiecare şansă, aşa cum faci tu! tu mereu eşti primul şi te urăsc, dar te admir în acelaşi timp. Te admir, pentru că eu nu ştiu să fac asta, iar tu ştii prea bine.
Să alerg după timp aşa cum alerg să prind trenul de 6 nu e tot aia. Prefer să rămân aşa până când se va opri timpul şi atunci o să zic că l'am ajuns.