Noi nu avem de ales.

Şti că niciodată nu am priceput de ce lucrurile stau aşa. De ce mă simt aşa, de ce dracu gândesc chestiile astea, de ce am eu boală pe timp, pe mine şi pe viaţă. De ce prietenii nu îţi pot rămâne prieteni şi de ce nicăieri nu îmi găsesc locul. Ştiu că l-am găsit, dar l-am pierdut din cauză că a trebuit să plec la mama naibii. Acum rătăcesc iar şi încerc să învăţ. Am o grămadă de învăţat dar prefer să nu mă mai gândesc la asta.
Un singur gând mă tot freacă la cap, pe lângă celelalte. Prietenii sunt destul de importanţi în viaţa noatră. Nu te simţi singur în compania lor. Însă, tu eşti singur, chiar dacă nu simţi. Prietenii nu ţin mult, se tot schimbă. Ai ajuns deci la concluzia că oricât ai fugi de singurătate ea fuge mai tare ca tine şi te ajunge.
Eu până la urmă am rămas cu muzica şi singurătatea. În loc de alcool şi ţigări am rămas cu senzaţiile după fiecare vis, piesă ascultată şi fotografie. Aceeaşi dezamăgire şi lipsă de speranţă, aceleaşi sentimente înfipte-n suflet şi aceeaşi dorinţă de a se sfârşi totul. Nu mai aştept ziua de mâine şi nici pe celelalte. Aştept doar să se termine.


Am rămas totuşi, cu speranţa că există prieteni care să fie pentru totdeauna. Poţi să fi tu?

Toate astea doar pentru că au minţit ?

Te duci în război chiar dacă nu ai arme. Te duci fiind împins din spate de vorbele pline de serul minciunii. Ai murit în război pentru că ei ţi-au spus că o să câştigi. Ei ştiau că nu e aşa, dar au vrut să îţi demonstreze că au încredere în tine. proştii!
Acum tu stai şi îţi aduci aminte cum era. Priveşti trist la zilele pe care le-ai cunoscut. Ele îţi stau înşirate în faţă, fiind una mai frumoasă ca cealaltă. Dar ultimele zile, cele în care ţi-ai trăit ultimele clipe dintr-o istorioară, ele... sunt urâte, nespălate, ne-ngrijite. Şi toate astea reprezintă trecutul tău. Amintirile astea îţi acoperă prezentul, pentru că nu faci nimic altceva decât să îţi aminteşti .
Trăieşti zile noi, dar nu le mai cunoşti. Nu le mai priveşti chipul, nu le mai zâmbeşti şi te fereşti să le priveşti culoarea ochilor. Priveşti înapoi. Eşti în mijlocul deşertului, stând pe un scaun cu spatele la prezent şi cu gândul şi chipul spre trecut. Nu te mai vezi, nu te mai gândeşti la nimic altceva.
De ce nu îţi continui drumul? De ce îţi risipeşti zilele pentru ceva care a trecut? De ce nu alungi deşertul?
- Am rănile care s-au agăţat de mine trecând prin război. Mă trag înapoi precum nişte nisipuri mişcătoare. nu pot să ies. Vorbe cu serul minciunii !!!

El ştie.

Nu îmi place niciodată să dorm cu mâna aşa. Mi-e teamă că o să mă gâdile în palmă şi apoi, cu paşi mărunţi de degete, va continua să urce antebraţul. Mă voi speria şi va fugi. Mereu fuge de hârtie când ştie că vreau să îl dau de gol. Vine la mine doar atunci când ştie că dorm şi nu apuc să îi vorbesc. Mă salvează de la înec, pentru că ştie că nu ştiu să înot. Îmi şopteşte la lucrări pentru că eu nu învăţ destul. Mă trezeşte dimineaţa pentru că ştie că am adormit târziu fiind ţinută trează de prietenii lui vorbăreţi, făcuţi din inspiraţie. Ştie că mă uit mereu în spate şi îmi acoperă ochii cu mâinile. Când mă plimb singură, merge în urma mea şi îmi şopteşte gânduri. Iar acum, că îl dau de gol, e lângă mine şi îmi spune că nu vă daţi seama despre cine e vorba, şi îl cred.

Da, îmi aduc aminte în fiecare noapte, când ascult acele melodii. Adorm într-un final, cu aceleaşi sentimente, uzate, cu aceiaşi ochi udaţi de lacrimi, cu aceleaşi amintiri. Nu mai am telefon şi îmi e bine fără el, nu mai am pozele, mesajele, numerele. Nu mai dorm în acelaşi pat, în aceeaşi cameră, în acelaşi oraş. Totul e departe, sau eu sunt departe de tot. Obişnuiesc să dau vina pe viaţă. De data asta nu e numai vina ei. E şi a mea şi a banilor. Dacă părinţii nu ar alerga după bani, nu aş fi fost în alt loc. Banii sunt pâinea care o punem pe masă, îmbrăcămintea, sănătatea, lucrurile, acoperişul sub care ne ascundem, cei patru pereţi, căldura din casă şi lumina în întuneric. Viaţa noastră depinde de bani iar noi depindem de viaţă.



- nu e finalizată din motive banale -

luptă pentru viitor.

e uimitor cum îţi freci viaţa. o ai în mâini de mic, nu o cunoşti, nu îţi dai seama. ai făcut greşeala. acum ea îţi bate în toiul nopţii la uşă, îi deschizi şi îţi râde în faţă. de ce?! ai pierdut. oricum ea va câştiga mereu. îi închizi uşa. o trimiţi dracu', te pui înapoi în pat şi te prefaci că ai visat. La dracu'! mă trezesc dimineaţa cu greşeala în pat lângă mine. îi voi face o cafea. o trezesc, îi explic că vreau să plece. ea îmi explică, că nu va pleca. eu am creat-o. am să trăiesc cu ea. încep să mă panichez. vreau să evit asta. o las acolo. plec, afară. mă gândesc.. mă gândesc.. îmi dau seama că viaţa o să îmi bată iar la uşă. o să îmi spună să mă predau. Nu! atâta timp cât trăiesc înseamnă că nu am pierdut. viitorul meu încă există. chiar dacă am făcut greşeala şi el nu mai e aşa strălucit precum vroiam să fie, pot să dorm liniştit pentru că viaţa nu o să îmi mai spună că am pierdut.