Îmi simt degetele reci, îmi mângâi faţa, da, vreau să-mi sară somnul. Pentru ce? Trăiesc în mintea mea. Mă închid în ea şi privesc inconştient afară prin fereastra ochilor.
Nu îmi aduce nici o mulţumire ce văd. Nu îmi clinteşte nici un pic corpul lipsit de afecţiune, cu faţa zâmbetului ştearsă şi ochii înecaţi în oceanul gândurilor incurabile.
Îmi ofer alternative, lucruri, în care să îmi găsesc mulţumirea, atracţia, uşa care duce afară din amorţeală. Nu mă interesează nimic, rămân stereotipică. Încep să mă satur de mine. Combinaţile stărilor proaste sunt atât de concentrate. Pătează şi intră adânc în giulgiul fraged a sufletului, pătrunzând chiar dincolo de el preluâd precum vandalii conducerea.
Sărind de la o stare proastă la alta, încep să cred că în mine sunt mai multe persoane. Una hotărâtă : nu vrea să primească nici un sprijin, nici o picătură de optimism, sau o armă înpotriva monstrului din ea. Cu cât nu îşi doreşte, cu atât se simte mai puternică, mai întunecată, rece şi mulţumită.
Alta nehotărâtă: ştie că orice ar alege, are câte o parte rea. Alta nemulţumită şi nerecunoscătoare. Cealaltă inconştientă, nu se gândeşte la nimic, priveşte, dar nu o atinge nimic şi rămâne aceeaşi persoană lipsită de viaţă şi moarte.
În mintea mea se zbat o armată de gânduri înarmate, înghesuite.
Dă-mi voie să mă numesc victimă. Propria mea victimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu