Nu ne-am văzut de mult timp. Nu mi te mai pot imagina, nu îmi mai aduc aminte cum erai tu, cum te comportai. Mi-ar fi plăcut să-ţi duc dorul, aşa măcar simteam că exişti. Dacă nu vorbeam pe internet, mă gândeam la tine şi îmi aminteam aşa cum erai, îmi aminteam momentele cu tine. Timpul rămânea în loc pentru noi doi, ne-am fi amintit unul de altul ca atunci şi am fi considerat că aşa am rămas.
Scrisorile de la tine le primeam în fiecare lună şi erau mereu lungi, ne era dor unul de altul şi ştiam că niciodată nu va mai fi lafel. Scrisorile acelea erau desparţirea noastră definitivă. Ele încetineau doar timpul şi atenuau căderea tristeţii asupra noastră, făceau ca despărţirea să fie lentă şi să se stingă încet.
Omul nu înţelege niciodată de ce e despărţit. O să îi roadă sufletul până când moare cu ea. O să o simtă mereu ca ceva ce nu a terminat, ceva ce a avut şi s-a dus prea repede. E o eroare. O să îi fie ciudă toată viaţa, o să plângă după şansa aceea, i-a fost luată şi dusă departe de el.
Scrisorile de la tine le primeam în fiecare lună şi erau mereu lungi, ne era dor unul de altul şi ştiam că niciodată nu va mai fi lafel. Scrisorile acelea erau desparţirea noastră definitivă. Ele încetineau doar timpul şi atenuau căderea tristeţii asupra noastră, făceau ca despărţirea să fie lentă şi să se stingă încet.
Omul nu înţelege niciodată de ce e despărţit. O să îi roadă sufletul până când moare cu ea. O să o simtă mereu ca ceva ce nu a terminat, ceva ce a avut şi s-a dus prea repede. E o eroare. O să îi fie ciudă toată viaţa, o să plângă după şansa aceea, i-a fost luată şi dusă departe de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu