Acum am înţeles.

Acum am înţeles. Tot. Greşelile mele, erorile vieţii că nu ştiu cum altfel să numesc ce s-a întâmplat. Te-am înţeles pe tine,pe ea, tot. Iar eu trebuie să plec, acolo unde viaţa m-a trimis, în tot acest timp am încercat să vin înapoi sau cel puţin să păstrez legătura, nu am acceptat nicicum să merg în direcţia în care am acceptat să merg acum. Acolo e pustiu deşi e plin de oameni, acolo vorbesc cuvinte care nu mi se par logice, acolo dacă vorbesc profund prin acele cuvinte nu simt nimic şi pur şi simplu mă termină. Am nevoie să vorbesc profund pentru că e singurul mod de comunicare sincer şi are o aură de sentimente puternice, încă proaspete. Dar în tot acest timp deşi mă aflam într-un loc eu defapt eram între două locuri, unul în care nu mai puteam să ajung şi oricât de greu a fost în scurt timp nu a mai fost loc pentru mine şi am uitat unii de alţii. Acolo viaţa a mers înainte aici eu nu puteam să merg şi ţinteam viaţa în loc şi parcă nici nu am trăit. Celălalt loc era străin, din toate punctele de vedere, era străin şi distant, era precum un cub în care nimic nu mai poate intra iar tu erai pe lângă, confuz, distrus şi singur. Mi-am dat seama că nu aparţin de nimic, de nici un loc, pentru că locul unde mi-a fost inima a fost indiferent, pentru că plâng şi disper în mine de durere şi totuşi nu am de ce. Sunt eu într-un spaţiu gol şi asta e adevărat, nu am ştiut  şi înainte aşa că am apucat să imi depun sentimente şi să cred. Am crezut în ceva ce nu era pentru mine. Şi toate astea dor, nu ai idee cât de tare. Acum că ştiu de ce aparţin, am să rămân acolo, în acel gol, şi nu am să mă plâng, dar la cum se simte nimic nu mai contează, nu mai poate conta nimic pentru că toată atenţia e preluată de acel fenomen care distruge, e ca o boală, de la suflet ajunge chiar si la corp, te cuprinde în întregime. Asta mă impresionează, tot ce am scris, mi-am dat seama şi când analizez ce am scos din mine înţeleg mai multe lucruri. Eu trebuie să plec, o să ţi se pară că te las baltă dar nu te las, nu o să mai fiu acolo să te ascult, să încerc să te ajut, dacă nu sunt acolo nu pot, aşa crezi tu. Nu pot să rămân, nu se poate, aş vrea, dar nu e loc. Eu vreau ca tu să înţelegi dar defapt eu trebuie să înţeleg. Eu nu vreau să plec dar trebuie să înţeleg că nu se poate. Nu mai ştiu cum să mă exprim ca să înţelegi ce simt, oricât încerc asta a fost mereu o problemă. Tot timpul am crezut că dacă sunt chiar acolo lângă persoana căreia încerc să-i spun ce simt, o să mă simtă şi o să fie mai usor de explicat şi o sâ-mi vadă chipul, el mereu schiţează ce e în interior, prin limbajul lui, trebuie doar să înţelegi ce vrea să spună.
Am zis la început că am acceptat să merg in locul în care viaţa m-a trimis, asta înseamnă să renunţ la ce simt, la cei pentru care simt, la tot. Dar eu mereu o să ştiu că nu aparţin de nimic. Cu asta întrerup şi poate ultima legătură. Internetul. Renunţ la pc. Îmi pierd toată ziua la pc pentru a vorbi cu voi, una din încercările mele de a mă împotrivi direcţiei în care am de mers, în acel timp, habar nu am de locul în care mă aflu. Oricum, oriunde mă aflu nu o să uit niciodată de se întâmplă acum. Pentru că nu mai contează nimic pentru mine. Nimic în afară de asta. Şi am pierdut. Trebuie să mai recunosc un lucru: mi-e ruşine cu mine, fac lucruri care după ce mă gândesc cum s-a văzut ce am făcut, mă ruşinează, şi mă urăsc.