I

Nu ştiu. Am spus asta de nenumărate ori. Nu ştiu atâtea lucruri. Unele o să le ştiu, altele rămân sub semnul întrebării.
De unde era să ştii că atunci a fost ultima oară când îl vezi însufleţit?
De unde era să ştii că e lângă tine acum şi că în secunda următoare va dispărea?
Spuneam într-un timp că nimic nu mă mai impresionează, că totul e normal, însă acum mă sperie multe lucruri. Am crescut şi văd lucrurile altfel, aproape exact aşa cum sunt ele. Omul mi se pare ciudat, sunt om şi încerc să înţeleg cum "funcţionez". Eu ca om, mă sperii de mine însumi. Viata e ciudată, e un lucru cu care ştiinţa şi religia se confruntă de atâtea mii de ani şi totuşi, rezultatele sunt vagi şi pentru majoritatea, nu sunt adevărate.
Noi oamenii am reuşit să aflăm răspunsuri pentru atâtea semne de întrebare, am reuşit să creem, să creem ceva ce nici nu ne puteam imagina. Suntem mult mai mult de cât ne cunoaştem, de cât ştim acum să ne "folosim".
Facem parte din univers, dar şi noi suntem precum universul. Încă nu ştim de ce suntem capabili, încă nu suntem capabili să ajungem la usile nedeschise. Dar le deschidem pe rând, deşi durează mult.
Cu toate că am reuşit să evoluăm mult, sunt întrebări atât de vechi şi tot nu găsim răspuns.
 Omul şi-a închipuit tot felul de răspunsuri şi s-a ajuns la "poveşti" despre acele întrebări, "poveşti" pe post de răspuns. Fiecare crede în ce doreşte, dar încă nu este răspuns şi acele "poveşti" sunt păreri.