Trup şi suflet

Se privea în oglindă şi vorbea cu ea, sau se strâmba, spunea ce avea chef să vorbească cu o persoană, dacă voia să râdă, făcea ca fata din oglindă să o facă să râdă.
Dacă voia încă o persoană, îşi crea idealul, cu sufletul şi imaginaţia ei.
Dacă dorea să adoarmă cu gândul la ceva, ce o facea să se simtă bine, se gândea la ceva, la ce voia, pentru că îşi imagina.
Ce culoare sau lucru nu-i plăcea, îl vedea cum voia.
Ea e cea mai fericită. Îşi face lumea ei, în lumea asta, şi nu-i pasă. Ea vrea să fie fericită şi nu are nevoie de nimeni să o facă fericită. Ea poate şi vrea. Imaginaţia face imposibilul, face tot, orice.
Tot? Orice?  NU! ţi-ai putea îmagina un sentiment? nu. Dar ai putea simţi. Ţi-ai putea imagina durerea? nu, o simţi. Dar nimicul? ce e nimic, inseamnă că nu există, dar "nimic" există, dacă nu exista de unde ştiam de el ?
 Eu ştiu două grupe: ceea ce simţi şi ceea ce vezi.
Poţi să vezi ce vrei, dar nu poţi să simţi ce vrei. Te poţi minţi pe o parte, dar pe cealaltă nu. Cealaltă parte nu eşti tu. Împreună cu ea eşti tu, dar acea parte nu o poţi controla cum vrei.

Acea fată nu era fericită. Voia să fie fericită şi se făcea singură, a ales să se mintă decât să rămână aşa. Însă inima ei, nu putea fi minţită.
Arta plastică şi literatura pot forma o fiinţă. Arta plastică îi creează trupul iar literatura sufletul. Aşa, acea fiinţă e desenată şi scrisă.

S-a terminat

Nu ştiu dacă mă bucur sau îmi pare rău.
Simt că acum s-a rupt şi ultima legătură şi sufletul meu a devenit liber.
Sper că nu am spus-o prea devreme.


PS: Tu trebuie să fii fericită.

Viaţa poate fii trăită şi în alt mod.

Ce e mai important?
Viitorul sau ce simţi tu si persoanele la care ţii?
 Pentru viitor tu eşti ruinat. De mic, din cauza lui, eşti o clădire veche care se ruinează pe timp ce trece. Crizele acelea în care o bucată din casă se desprinde şi se sfărâmă când ajunge jos, sunt sacrificiile pentru viitor. La ce bun viitor când tu te distrugi?
 Oare chiar asta e ceea ce noi trebuie să facem în viaţă?
Oamenii încearcă să-şi corecteze greşelile prin noi. De aceea facem şcoală şi nu ştiu câte sacrificii să ne asigurăm un viitor bun. Pentru că ei nu au reuşit sau cel puţin nu cum s-ar fi aşteptat, nu cum ar fi dorit.
Ei vor să ajungă la o perfecţiune fără să îşi dea seama probabil. Şi la cât de orbiţi sunt de dorinţă, nu văd că ei pot ucide! Se cred atenţi şi previzibili, adevăraţi soldaţi în războiul pentru viitorul copilului lor! Dar ei sunt atât de orbi!! O armată oarbă pierde şi o armată luptă pentru ceva.   
Nu târî o bucată de pânză printre spini. În fiecare spin în care se agaţă rămâne câte o părticică din ea acolo. După ce ai trecut de spini o să mai poţi folosi pânza?
 Nimeni nu ştie ce trebuie să facă în viaţă. Fac ce cred. Dar nu toţi cred lafel! Să te distrugi pentru un viitor bun e o prostie! Aşa cred eu! Dacă eu aşa cred, lasă-mă să greşesc în felul meu! Tu ai greşit o dată sau de mai multe ori şi vrei să mă faci să nu greşesc ca tine! Am şi eu o viaţă şi lasă-mă liberă să o trăiesc cum simt! Tu ai făcut-o, nu mă folosi pentru ce nu ai reuşit că nu pentru asta am luat eu viaţă din tine!
Şi cum îţi poţi explica viaţa? Nu o poţi! De unde ştii tu ce trebuie să faci şi ce nu? De ce eşti atât de sigur că în viaţă mai trebuie să şi suferi?!
Viaţa nu are formă. Deci nu trebuie să mergi după formă! Trăieşte cum vrei tu. Nu cum au făcut generaţii întregi. Au trăit sub aceeaşi idee şi nu au ajuns decât să se repete. Viaţa poate fii trăită într-un infinit de moduri numai că noi încă nu ştim.
M-am săturat să mă pregătesc pentru viitor. E viitor de nu ştiu câţi ani şi tot viitor rămâne până mor! Aşa numai pierd timp preţios. Acum că aţi ajuns la o vârstă vă daţi seama că viaţa e scurtă şi strigaţi în gura mare.
Se naşte ură. Din toate astea.

Nu toţi cei care citesc înţeleg. Cei care vor să înţeleagă înseamnă că le pasă.
Nu ştiu dacă o să îşi dea seama cineva pentru ce lupt eu. Defapt, pentru ce mă zbat. Au pus ancora pe mine şi nu mai pot pluti. 
Vreau să scap dar nu ştiu cum şi nu pot. Îmi descarc doar o parte din nervi aici.  

Nu am apucat să fim "noi"

Nu ne-am văzut de mult timp. Nu mi te mai pot imagina, nu îmi mai aduc aminte cum erai tu, cum te comportai. Mi-ar fi plăcut să-ţi duc dorul, aşa măcar simteam că exişti. Dacă nu vorbeam pe internet, mă gândeam la tine şi îmi aminteam aşa cum erai, îmi aminteam momentele cu tine. Timpul rămânea în loc pentru noi doi, ne-am fi amintit unul de altul ca atunci şi am fi considerat că aşa am rămas.
Scrisorile de la tine le primeam în fiecare lună şi erau mereu lungi, ne era dor unul de altul şi ştiam că niciodată nu va mai fi lafel. Scrisorile acelea erau desparţirea noastră definitivă. Ele încetineau doar timpul şi atenuau căderea tristeţii asupra noastră, făceau ca despărţirea să fie lentă şi să se stingă încet.
Omul nu înţelege niciodată de ce e despărţit. O să îi roadă sufletul până când moare cu ea. O să o simtă mereu ca ceva ce nu a terminat, ceva ce a avut şi s-a dus prea repede. E o eroare. O să îi fie ciudă toată viaţa, o să plângă după şansa aceea, i-a fost luată şi dusă departe de el.

Am făcut-o de oaie. Băga-mi-aş!

Am făcut-o pentru că nu mă purtam normal, nu gândeam limpede, tremuram, aveam un nod în gât şi mă rugam să mă sprijine cineva, să nu fac o prostie aşa cum mă aşteptam.

Dar s-a întâmplat! chiar mai rău decât mă aşteptam.

Hei human. Să îţi spun ceva. Ce îţi spun sunt cuvinte născute din organul ăla ce aproape că-mi iese din piept şi nervii adunaţi în creier.
Mi-e ciudă că m-au lăsat nervii aşa de repede. Eram dispusă să o spun clar, în întregime, ce am făcut, ce cred, ce gândesc.

Nu văd realitatea. E normal, fiecare om ar spune asta, pentru vârsta mea, totul e normal! doar că înnebunesc când aud asta. Dacă cineva cu picioarele pe pământ ar încerca să aducă copilul de vârsta mea la realitate, 90% şanse să nu reuşească. Copilul ăla, te aude, dar visează idealul lui. Şti asta, dar eu o spun chiar dacă şti.
Îşi dă seama că lucrurile sunt serioase, reale, după ce visează câteva luni bune la dorinţele lui şi ori apare ceva la TV în comun cu o dorinţă, sau întâlneşte o persoană care nu ştiu ce are; ideea e că se întâmplă ceva şi POC! îşi dă seama că nu are nimic, nu e destul de deştept, nu a exersat destul ca să i se îndeplinească visul.
Când păţesc asta, mă sperii. Dar tot nu fac nimic să încerc să-mi aduc cumva dorinţa la viaţă.


Mi-a fost dor de tine. Voiam să văd dacă am putea fi amici, după toate cele întâmplate. M-am chinuit cred că o oră să-mi fac încă un ID, ăsta: placebo ;  dar nu am putut, chiar dacă am scris la nume placeb si la prenume o ca să mă lase apoi la ID să le scriu împreună şi câte am mai încercat să fac cumva să îmi iasă "placebo" dar nu a ieşit şi am lăsat-o baltă. După o oră cred, îmi spun că nu contează dacă ID-ul nu iese cum vreau, ideea e să vorbesc cu tine. Numai gândul ăsta îmi dădea fiori. Am făcut până la urmă un ID: o_placebo, te-am adăugat în listă şi normal, ai apărut online. Aveam nodul în gât, tremuram de numa şi eram sigură că o dau în bară dar am zis să încerc. Urăsc BUZZ-urile. Îmi dai BUZZ apoi pui un "?" si mai dai un BUZZ. Eu eram deja în panică. Ştiam că după ce şti cine sunt, nu o să-ţi placă să vorbeşti, nu ştiam ce să-ţi spun să fie bine.  Şti, când mă aflu în situaţii de astea, nu gândesc normal, nu sunt nici nebună, dar nu vorbeşte fata care e defapt. Ştiam că nu mă suporţi, cel puţin aşa cred. Mai ştiu că eşti plin de tine, asta cred eu, după cum te cunosc. Nu cunoşti un om destul de bine nici dacă îl cunoşti de mic, iar eu te cunosc de un an dar am petrecut cu tine doar două-trei săptămâni cred, deci ştiu că s-ar putea să fie sigur că nu eşti cum cred eu.
Eu acuma scriu detaliat că aşa am chef, m-am desenat cu un marker pe mână şi îmi distrăgea atenţia şi pentru că e noapte nu merg să încerc să mă spăl să nu trezesc pe cineva deci mi-am pus mănuşi fără degete, dacă tot le am în mână şi nu pot să scriu lejer la tastatură, măcar să am jumătate de degete libere. Deci; încercam să nu o dau în bară. După cum mergea convorbirea, nu era bine, dar eu o făceam să meargă şi mai rău aşa că.. defapt nu eram adevărata eu,  mi-ai dat ignore!  Şi chestia aia m-a enervat. Nu am avut curajul defapt nici măcar intenţia să recunosc că am făcut un ID ca să pot vorbi cu tine, să văd dacă am putea fi amici şi mă bucur că nu am făcut-o pentru că după ignore-ul ăla mi-am dat seama că nu merită. E clar că nu te interesează, deci asta e, fiecare cu ale lui.
Eram destul de nervoasă şi mă simteam aiurea.
 O prietenă mi-a deschis ochii după ceva timp de la ignore, deci mi-am dat seama cum a sunat ce am spus când am citit convorbirea aşa că îmi doream să nu fi vorbit cu tine. Eram calmă cand am citit, dacă vorbeam cu tine atunci, aş fi vorbit altfel, aş fi vorbit normal.


Ştiu că nu o să ajungi niciodată să citeşti "romanul" ce l-am scris aici, mă amuză cum am scris, de multe ori aveam acel reflex să pun ":))" la vreun sfârşit de propoziţie. Nu o să mai am ocazia să mai încerc să devenim amici, chestia asta trebuie să o vrei şi tu, iar tu nu o vrei; deci asta a fost ultima oară. 
Am scris aiurea, detaliat (puteam sa scriu şi mai detaliat :)) ), habar nu am cum să mai zic; şi nu îmi pasă, postez, poate nu toată lumea va citi asta, nici nu  e nevoie.
Cititorule, dacă tot ai ajuns până aici, îmi cer scuze în caz că sunt greşeli de ortografie, am scris asta la ora 4:38 (atât e ceasul momentan).

Uneori mă sperii de mine, mă întreb: asta sunt eu? 

Apropo, titlul conţine o înjurătură, asta e.

Cum am fi adevăraţii "noi" ?

Suntem influenţaţi de vreme, de natură, de obiectele din jur, de bani, timp, muzică, idei, cărţi, internet, fotografii, persoane, etc. Da, persoane. Omul influenţează alt om, fiecare om este influenţat şi influenţează la rândul lui, este un circuit. 

Cum am fi noi înşine? 

Aş vrea să vorbesc în altă limbă, ca să nu mă mai pot înţelege nici eu.

Nu. Nu vreau să scriu despre asta. Urăsc chiar, şi când văd statusurile unora din lista de messenger, postările şi orice altceva prin care un om poate să lase să i se scurgă sentimentele acelea, să recunoască şi poate chiar să-şi plângă de milă.