Noi nu avem de ales.

Şti că niciodată nu am priceput de ce lucrurile stau aşa. De ce mă simt aşa, de ce dracu gândesc chestiile astea, de ce am eu boală pe timp, pe mine şi pe viaţă. De ce prietenii nu îţi pot rămâne prieteni şi de ce nicăieri nu îmi găsesc locul. Ştiu că l-am găsit, dar l-am pierdut din cauză că a trebuit să plec la mama naibii. Acum rătăcesc iar şi încerc să învăţ. Am o grămadă de învăţat dar prefer să nu mă mai gândesc la asta.
Un singur gând mă tot freacă la cap, pe lângă celelalte. Prietenii sunt destul de importanţi în viaţa noatră. Nu te simţi singur în compania lor. Însă, tu eşti singur, chiar dacă nu simţi. Prietenii nu ţin mult, se tot schimbă. Ai ajuns deci la concluzia că oricât ai fugi de singurătate ea fuge mai tare ca tine şi te ajunge.
Eu până la urmă am rămas cu muzica şi singurătatea. În loc de alcool şi ţigări am rămas cu senzaţiile după fiecare vis, piesă ascultată şi fotografie. Aceeaşi dezamăgire şi lipsă de speranţă, aceleaşi sentimente înfipte-n suflet şi aceeaşi dorinţă de a se sfârşi totul. Nu mai aştept ziua de mâine şi nici pe celelalte. Aştept doar să se termine.


Am rămas totuşi, cu speranţa că există prieteni care să fie pentru totdeauna. Poţi să fi tu?