Rămas bun, Nimeni.

Nu, nu cred că mai scriu, am fabricat destule porcării, e plină lumea de ele..nu mai e nevoie şi de altele.
E un blog uitat de lume, îţi spun ţie, Nimeni, uită de el, e pe jumătate îngropat în cimitirul vieţii virtuale a internetului.
De data asta sunt sigură că am terminat. M-am dezobişnuit de scrisul pe blog.
M-am săturat de sentimentele alea, de starea aceea, de muzica pe care o ascultam atunci.
Sunt bine, ţin totul pentru mine, sunt "meteoriţii" din jurul meu, sunt ai mei, sunt bucăţi din mine. Nu am să ii mai împart cu tine, de ce? prea mulţi oameni îi împart şi sunt cam la fel, nu are rost.
 Ştii... nu îmi dau seama, nu ştiu dacă îmi e dor sau nu, nu ştiu dacă simt ceva pentru... ceva.

.__________.

Noi ştim să maschăm ce suntem şi ce avem în interior, ştim să ne maschăm adevărata înfăţişare şi lăsăm să se vadă doar celor în care ştim că putem să ne lăsăm din amar. Celor care sunt precum oglinzile sparte, nu avem nevoie să ne oglindim ci să lăsăm din noi, nu avem nevoie de încă cineva la fel dar cineva care are ce nu avem noi şi avem nevoie.
Sunt "doctor", dar am nevoie de "doctori", încerc şi pot să vindec persoane, dar am la rândul meu nevoie să fiu vindecat.
Noi suntem oglinzi sparte unul pentru altul. Am părăsit carnavalul să ne putem vedea chipurile. Am uitat de timp, am uitat să fim trişti, când vorbeam. Am avut încredere, am riscat, am dat o şansă cu toate că suntem fricoşi. A fost ruptă în două şi s-au aşternut kilometri între, iar un fir o ţinea încă legată, dar a ţinut ! Însă.. în timp, firul a fost tras de ambele capete, a trecut prin toamnă, iarnă, primăvară, vară şi început de toamnă. A slăbit şi carnavalul ne aşteaptă înapoi, o să ne pierdem în mulţime, dansăm chiar dacă nu vrem, marionetele nu au viaţă dacă nu sunt trase de sfori, când primesc viaţă nu pot controla direcţia sforilor. Dar totuşi, acesta este doar începutul sfârşitului, poate se sfârşeşte, poate nu. Poate o să facă un pas în spate şi nu o să îşi pună capăt existenţei.

I

Nu ştiu. Am spus asta de nenumărate ori. Nu ştiu atâtea lucruri. Unele o să le ştiu, altele rămân sub semnul întrebării.
De unde era să ştii că atunci a fost ultima oară când îl vezi însufleţit?
De unde era să ştii că e lângă tine acum şi că în secunda următoare va dispărea?
Spuneam într-un timp că nimic nu mă mai impresionează, că totul e normal, însă acum mă sperie multe lucruri. Am crescut şi văd lucrurile altfel, aproape exact aşa cum sunt ele. Omul mi se pare ciudat, sunt om şi încerc să înţeleg cum "funcţionez". Eu ca om, mă sperii de mine însumi. Viata e ciudată, e un lucru cu care ştiinţa şi religia se confruntă de atâtea mii de ani şi totuşi, rezultatele sunt vagi şi pentru majoritatea, nu sunt adevărate.
Noi oamenii am reuşit să aflăm răspunsuri pentru atâtea semne de întrebare, am reuşit să creem, să creem ceva ce nici nu ne puteam imagina. Suntem mult mai mult de cât ne cunoaştem, de cât ştim acum să ne "folosim".
Facem parte din univers, dar şi noi suntem precum universul. Încă nu ştim de ce suntem capabili, încă nu suntem capabili să ajungem la usile nedeschise. Dar le deschidem pe rând, deşi durează mult.
Cu toate că am reuşit să evoluăm mult, sunt întrebări atât de vechi şi tot nu găsim răspuns.
 Omul şi-a închipuit tot felul de răspunsuri şi s-a ajuns la "poveşti" despre acele întrebări, "poveşti" pe post de răspuns. Fiecare crede în ce doreşte, dar încă nu este răspuns şi acele "poveşti" sunt păreri.

Acum am înţeles.

Acum am înţeles. Tot. Greşelile mele, erorile vieţii că nu ştiu cum altfel să numesc ce s-a întâmplat. Te-am înţeles pe tine,pe ea, tot. Iar eu trebuie să plec, acolo unde viaţa m-a trimis, în tot acest timp am încercat să vin înapoi sau cel puţin să păstrez legătura, nu am acceptat nicicum să merg în direcţia în care am acceptat să merg acum. Acolo e pustiu deşi e plin de oameni, acolo vorbesc cuvinte care nu mi se par logice, acolo dacă vorbesc profund prin acele cuvinte nu simt nimic şi pur şi simplu mă termină. Am nevoie să vorbesc profund pentru că e singurul mod de comunicare sincer şi are o aură de sentimente puternice, încă proaspete. Dar în tot acest timp deşi mă aflam într-un loc eu defapt eram între două locuri, unul în care nu mai puteam să ajung şi oricât de greu a fost în scurt timp nu a mai fost loc pentru mine şi am uitat unii de alţii. Acolo viaţa a mers înainte aici eu nu puteam să merg şi ţinteam viaţa în loc şi parcă nici nu am trăit. Celălalt loc era străin, din toate punctele de vedere, era străin şi distant, era precum un cub în care nimic nu mai poate intra iar tu erai pe lângă, confuz, distrus şi singur. Mi-am dat seama că nu aparţin de nimic, de nici un loc, pentru că locul unde mi-a fost inima a fost indiferent, pentru că plâng şi disper în mine de durere şi totuşi nu am de ce. Sunt eu într-un spaţiu gol şi asta e adevărat, nu am ştiut  şi înainte aşa că am apucat să imi depun sentimente şi să cred. Am crezut în ceva ce nu era pentru mine. Şi toate astea dor, nu ai idee cât de tare. Acum că ştiu de ce aparţin, am să rămân acolo, în acel gol, şi nu am să mă plâng, dar la cum se simte nimic nu mai contează, nu mai poate conta nimic pentru că toată atenţia e preluată de acel fenomen care distruge, e ca o boală, de la suflet ajunge chiar si la corp, te cuprinde în întregime. Asta mă impresionează, tot ce am scris, mi-am dat seama şi când analizez ce am scos din mine înţeleg mai multe lucruri. Eu trebuie să plec, o să ţi se pară că te las baltă dar nu te las, nu o să mai fiu acolo să te ascult, să încerc să te ajut, dacă nu sunt acolo nu pot, aşa crezi tu. Nu pot să rămân, nu se poate, aş vrea, dar nu e loc. Eu vreau ca tu să înţelegi dar defapt eu trebuie să înţeleg. Eu nu vreau să plec dar trebuie să înţeleg că nu se poate. Nu mai ştiu cum să mă exprim ca să înţelegi ce simt, oricât încerc asta a fost mereu o problemă. Tot timpul am crezut că dacă sunt chiar acolo lângă persoana căreia încerc să-i spun ce simt, o să mă simtă şi o să fie mai usor de explicat şi o sâ-mi vadă chipul, el mereu schiţează ce e în interior, prin limbajul lui, trebuie doar să înţelegi ce vrea să spună.
Am zis la început că am acceptat să merg in locul în care viaţa m-a trimis, asta înseamnă să renunţ la ce simt, la cei pentru care simt, la tot. Dar eu mereu o să ştiu că nu aparţin de nimic. Cu asta întrerup şi poate ultima legătură. Internetul. Renunţ la pc. Îmi pierd toată ziua la pc pentru a vorbi cu voi, una din încercările mele de a mă împotrivi direcţiei în care am de mers, în acel timp, habar nu am de locul în care mă aflu. Oricum, oriunde mă aflu nu o să uit niciodată de se întâmplă acum. Pentru că nu mai contează nimic pentru mine. Nimic în afară de asta. Şi am pierdut. Trebuie să mai recunosc un lucru: mi-e ruşine cu mine, fac lucruri care după ce mă gândesc cum s-a văzut ce am făcut, mă ruşinează, şi mă urăsc.

Noi nu putem iubi un om o viaţă întreagă... sau da?

- Şi ştii ce mă doare cel mai tare?

- ... ?
- Că nu putem să iubim un semen toată viaţa. Încerca să îl privească printre lacrimile ce îi      înceţoşau vederea.
- Aşa suntem creaţi, inimile noastre nu o să putrezească niciodată purtând aceleaşi                sentimente pentru o persoană. Aceleaşi sentimente de mai bine de jumătate din viaţă.
- Nu sunt încă trecută prin viaţă, dar mi se pare că oamenii nu luptă pentru asta, dacă            cineva spune că un  om nu o să iubească o veşnicie un alt om, îl cred, nici măcar nu se            gândesc, nu se enervează să încerce să iasă din tiparul ăsta afurisit!
- Visele celor care încă nu văd lucrurile decât pe o latură, şi poate nici latura aceea nu o        văd ci îşi închipuie ceva inocent, cum ajung toate lucrurile prelucrate de vederea,                gândirea şi imaginaţia lor. Se mint fără să ştie, cred şi speră în acele lucuri prelucrate.
- Şi tu eşti precum ceilalţi!  lipsit de speranţă, de nervii aceea, ambiţia, care poate o să        ajungă în afara tiparului! Suntem o generaţie nouă şi noi trebuie să mergem mai departe      nu să repetăm.
- Noi mergem înainte, evoluăm. De ce îmi spui că sunt precum ceilalţi? Cauţi ceva anume şi      nici în mine nu ai găsit? Un visător?
- Pentru voi evoluţia e cea materială... Nu ştiu, dacă aş fi căutat ceva nu mi-aş fi oprit          sentimentele din trecere doar dacă găseam ceea ce căutam.
- S-ar putea să cauţi fără să îţi dai seama. Despre evoluţie, nu sunt destul de                        ^^documentat^^ să pot să spun ceva..

  Eşti aşa de departe de realitate, de ochii lumii. Eu nu o să te opresc, e ceva normal pentru vârsta asta, dai amarul din tine afară sperând poate să întorci chipurile oamenilor dar ei sunt aşa de obişnuiţi. Porneşti cu un gând şi sfârşeşti cu altceva.

Scuze pentru aranjarea în pagină ^^.. nu a ieşit nicicum în orice mod am încercat, nu ştiu de ce.  

Pauză

Eram un bulevard de sentimente... treceau prin mine, îşi făceau efectul, lăsau o urmă care.. până la urmă se ştergea.
Am devenit un cimitir. Fiecare sentiment ce încearcă să pătrundă în mine pur şi simplu se stinge. Moare acolo, în mine, înainte să apuce să mă facă să simt.
Nu pot să fac nimic. În plus, e ceva normal. TOTUL e normal! şi m-am săturat. M-am săturat să te aud, tu cu normalitatea ta, tu nu te-ai săturat de ea?! Mai e ceva special aici?!
Aveam nevoia să-ţi spun lucruri, gânduri, dar în acelaşi timp nu. Voiam să-ţi vorbesc şi dintr-o dată nu mai voiam.


Sunt oameni care fac orice ca totul să vină în favoarea lor şi de multe ori reuşesc. În ochii mei sunt atât de egocentrici! Nu pot să fiu aşa de egoistă, când mă gândesc la asta, îmi vine o vorbă în minte: "Cum poţi să faci aşa ceva?!" şi asta nu înţeleg eu, cum?   

Trup şi suflet

Se privea în oglindă şi vorbea cu ea, sau se strâmba, spunea ce avea chef să vorbească cu o persoană, dacă voia să râdă, făcea ca fata din oglindă să o facă să râdă.
Dacă voia încă o persoană, îşi crea idealul, cu sufletul şi imaginaţia ei.
Dacă dorea să adoarmă cu gândul la ceva, ce o facea să se simtă bine, se gândea la ceva, la ce voia, pentru că îşi imagina.
Ce culoare sau lucru nu-i plăcea, îl vedea cum voia.
Ea e cea mai fericită. Îşi face lumea ei, în lumea asta, şi nu-i pasă. Ea vrea să fie fericită şi nu are nevoie de nimeni să o facă fericită. Ea poate şi vrea. Imaginaţia face imposibilul, face tot, orice.
Tot? Orice?  NU! ţi-ai putea îmagina un sentiment? nu. Dar ai putea simţi. Ţi-ai putea imagina durerea? nu, o simţi. Dar nimicul? ce e nimic, inseamnă că nu există, dar "nimic" există, dacă nu exista de unde ştiam de el ?
 Eu ştiu două grupe: ceea ce simţi şi ceea ce vezi.
Poţi să vezi ce vrei, dar nu poţi să simţi ce vrei. Te poţi minţi pe o parte, dar pe cealaltă nu. Cealaltă parte nu eşti tu. Împreună cu ea eşti tu, dar acea parte nu o poţi controla cum vrei.

Acea fată nu era fericită. Voia să fie fericită şi se făcea singură, a ales să se mintă decât să rămână aşa. Însă inima ei, nu putea fi minţită.
Arta plastică şi literatura pot forma o fiinţă. Arta plastică îi creează trupul iar literatura sufletul. Aşa, acea fiinţă e desenată şi scrisă.