Rămas bun, Nimeni.

Nu, nu cred că mai scriu, am fabricat destule porcării, e plină lumea de ele..nu mai e nevoie şi de altele.
E un blog uitat de lume, îţi spun ţie, Nimeni, uită de el, e pe jumătate îngropat în cimitirul vieţii virtuale a internetului.
De data asta sunt sigură că am terminat. M-am dezobişnuit de scrisul pe blog.
M-am săturat de sentimentele alea, de starea aceea, de muzica pe care o ascultam atunci.
Sunt bine, ţin totul pentru mine, sunt "meteoriţii" din jurul meu, sunt ai mei, sunt bucăţi din mine. Nu am să ii mai împart cu tine, de ce? prea mulţi oameni îi împart şi sunt cam la fel, nu are rost.
 Ştii... nu îmi dau seama, nu ştiu dacă îmi e dor sau nu, nu ştiu dacă simt ceva pentru... ceva.

.__________.

Noi ştim să maschăm ce suntem şi ce avem în interior, ştim să ne maschăm adevărata înfăţişare şi lăsăm să se vadă doar celor în care ştim că putem să ne lăsăm din amar. Celor care sunt precum oglinzile sparte, nu avem nevoie să ne oglindim ci să lăsăm din noi, nu avem nevoie de încă cineva la fel dar cineva care are ce nu avem noi şi avem nevoie.
Sunt "doctor", dar am nevoie de "doctori", încerc şi pot să vindec persoane, dar am la rândul meu nevoie să fiu vindecat.
Noi suntem oglinzi sparte unul pentru altul. Am părăsit carnavalul să ne putem vedea chipurile. Am uitat de timp, am uitat să fim trişti, când vorbeam. Am avut încredere, am riscat, am dat o şansă cu toate că suntem fricoşi. A fost ruptă în două şi s-au aşternut kilometri între, iar un fir o ţinea încă legată, dar a ţinut ! Însă.. în timp, firul a fost tras de ambele capete, a trecut prin toamnă, iarnă, primăvară, vară şi început de toamnă. A slăbit şi carnavalul ne aşteaptă înapoi, o să ne pierdem în mulţime, dansăm chiar dacă nu vrem, marionetele nu au viaţă dacă nu sunt trase de sfori, când primesc viaţă nu pot controla direcţia sforilor. Dar totuşi, acesta este doar începutul sfârşitului, poate se sfârşeşte, poate nu. Poate o să facă un pas în spate şi nu o să îşi pună capăt existenţei.

I

Nu ştiu. Am spus asta de nenumărate ori. Nu ştiu atâtea lucruri. Unele o să le ştiu, altele rămân sub semnul întrebării.
De unde era să ştii că atunci a fost ultima oară când îl vezi însufleţit?
De unde era să ştii că e lângă tine acum şi că în secunda următoare va dispărea?
Spuneam într-un timp că nimic nu mă mai impresionează, că totul e normal, însă acum mă sperie multe lucruri. Am crescut şi văd lucrurile altfel, aproape exact aşa cum sunt ele. Omul mi se pare ciudat, sunt om şi încerc să înţeleg cum "funcţionez". Eu ca om, mă sperii de mine însumi. Viata e ciudată, e un lucru cu care ştiinţa şi religia se confruntă de atâtea mii de ani şi totuşi, rezultatele sunt vagi şi pentru majoritatea, nu sunt adevărate.
Noi oamenii am reuşit să aflăm răspunsuri pentru atâtea semne de întrebare, am reuşit să creem, să creem ceva ce nici nu ne puteam imagina. Suntem mult mai mult de cât ne cunoaştem, de cât ştim acum să ne "folosim".
Facem parte din univers, dar şi noi suntem precum universul. Încă nu ştim de ce suntem capabili, încă nu suntem capabili să ajungem la usile nedeschise. Dar le deschidem pe rând, deşi durează mult.
Cu toate că am reuşit să evoluăm mult, sunt întrebări atât de vechi şi tot nu găsim răspuns.
 Omul şi-a închipuit tot felul de răspunsuri şi s-a ajuns la "poveşti" despre acele întrebări, "poveşti" pe post de răspuns. Fiecare crede în ce doreşte, dar încă nu este răspuns şi acele "poveşti" sunt păreri.

Acum am înţeles.

Acum am înţeles. Tot. Greşelile mele, erorile vieţii că nu ştiu cum altfel să numesc ce s-a întâmplat. Te-am înţeles pe tine,pe ea, tot. Iar eu trebuie să plec, acolo unde viaţa m-a trimis, în tot acest timp am încercat să vin înapoi sau cel puţin să păstrez legătura, nu am acceptat nicicum să merg în direcţia în care am acceptat să merg acum. Acolo e pustiu deşi e plin de oameni, acolo vorbesc cuvinte care nu mi se par logice, acolo dacă vorbesc profund prin acele cuvinte nu simt nimic şi pur şi simplu mă termină. Am nevoie să vorbesc profund pentru că e singurul mod de comunicare sincer şi are o aură de sentimente puternice, încă proaspete. Dar în tot acest timp deşi mă aflam într-un loc eu defapt eram între două locuri, unul în care nu mai puteam să ajung şi oricât de greu a fost în scurt timp nu a mai fost loc pentru mine şi am uitat unii de alţii. Acolo viaţa a mers înainte aici eu nu puteam să merg şi ţinteam viaţa în loc şi parcă nici nu am trăit. Celălalt loc era străin, din toate punctele de vedere, era străin şi distant, era precum un cub în care nimic nu mai poate intra iar tu erai pe lângă, confuz, distrus şi singur. Mi-am dat seama că nu aparţin de nimic, de nici un loc, pentru că locul unde mi-a fost inima a fost indiferent, pentru că plâng şi disper în mine de durere şi totuşi nu am de ce. Sunt eu într-un spaţiu gol şi asta e adevărat, nu am ştiut  şi înainte aşa că am apucat să imi depun sentimente şi să cred. Am crezut în ceva ce nu era pentru mine. Şi toate astea dor, nu ai idee cât de tare. Acum că ştiu de ce aparţin, am să rămân acolo, în acel gol, şi nu am să mă plâng, dar la cum se simte nimic nu mai contează, nu mai poate conta nimic pentru că toată atenţia e preluată de acel fenomen care distruge, e ca o boală, de la suflet ajunge chiar si la corp, te cuprinde în întregime. Asta mă impresionează, tot ce am scris, mi-am dat seama şi când analizez ce am scos din mine înţeleg mai multe lucruri. Eu trebuie să plec, o să ţi se pară că te las baltă dar nu te las, nu o să mai fiu acolo să te ascult, să încerc să te ajut, dacă nu sunt acolo nu pot, aşa crezi tu. Nu pot să rămân, nu se poate, aş vrea, dar nu e loc. Eu vreau ca tu să înţelegi dar defapt eu trebuie să înţeleg. Eu nu vreau să plec dar trebuie să înţeleg că nu se poate. Nu mai ştiu cum să mă exprim ca să înţelegi ce simt, oricât încerc asta a fost mereu o problemă. Tot timpul am crezut că dacă sunt chiar acolo lângă persoana căreia încerc să-i spun ce simt, o să mă simtă şi o să fie mai usor de explicat şi o sâ-mi vadă chipul, el mereu schiţează ce e în interior, prin limbajul lui, trebuie doar să înţelegi ce vrea să spună.
Am zis la început că am acceptat să merg in locul în care viaţa m-a trimis, asta înseamnă să renunţ la ce simt, la cei pentru care simt, la tot. Dar eu mereu o să ştiu că nu aparţin de nimic. Cu asta întrerup şi poate ultima legătură. Internetul. Renunţ la pc. Îmi pierd toată ziua la pc pentru a vorbi cu voi, una din încercările mele de a mă împotrivi direcţiei în care am de mers, în acel timp, habar nu am de locul în care mă aflu. Oricum, oriunde mă aflu nu o să uit niciodată de se întâmplă acum. Pentru că nu mai contează nimic pentru mine. Nimic în afară de asta. Şi am pierdut. Trebuie să mai recunosc un lucru: mi-e ruşine cu mine, fac lucruri care după ce mă gândesc cum s-a văzut ce am făcut, mă ruşinează, şi mă urăsc.

Noi nu putem iubi un om o viaţă întreagă... sau da?

- Şi ştii ce mă doare cel mai tare?

- ... ?
- Că nu putem să iubim un semen toată viaţa. Încerca să îl privească printre lacrimile ce îi      înceţoşau vederea.
- Aşa suntem creaţi, inimile noastre nu o să putrezească niciodată purtând aceleaşi                sentimente pentru o persoană. Aceleaşi sentimente de mai bine de jumătate din viaţă.
- Nu sunt încă trecută prin viaţă, dar mi se pare că oamenii nu luptă pentru asta, dacă            cineva spune că un  om nu o să iubească o veşnicie un alt om, îl cred, nici măcar nu se            gândesc, nu se enervează să încerce să iasă din tiparul ăsta afurisit!
- Visele celor care încă nu văd lucrurile decât pe o latură, şi poate nici latura aceea nu o        văd ci îşi închipuie ceva inocent, cum ajung toate lucrurile prelucrate de vederea,                gândirea şi imaginaţia lor. Se mint fără să ştie, cred şi speră în acele lucuri prelucrate.
- Şi tu eşti precum ceilalţi!  lipsit de speranţă, de nervii aceea, ambiţia, care poate o să        ajungă în afara tiparului! Suntem o generaţie nouă şi noi trebuie să mergem mai departe      nu să repetăm.
- Noi mergem înainte, evoluăm. De ce îmi spui că sunt precum ceilalţi? Cauţi ceva anume şi      nici în mine nu ai găsit? Un visător?
- Pentru voi evoluţia e cea materială... Nu ştiu, dacă aş fi căutat ceva nu mi-aş fi oprit          sentimentele din trecere doar dacă găseam ceea ce căutam.
- S-ar putea să cauţi fără să îţi dai seama. Despre evoluţie, nu sunt destul de                        ^^documentat^^ să pot să spun ceva..

  Eşti aşa de departe de realitate, de ochii lumii. Eu nu o să te opresc, e ceva normal pentru vârsta asta, dai amarul din tine afară sperând poate să întorci chipurile oamenilor dar ei sunt aşa de obişnuiţi. Porneşti cu un gând şi sfârşeşti cu altceva.

Scuze pentru aranjarea în pagină ^^.. nu a ieşit nicicum în orice mod am încercat, nu ştiu de ce.  

Pauză

Eram un bulevard de sentimente... treceau prin mine, îşi făceau efectul, lăsau o urmă care.. până la urmă se ştergea.
Am devenit un cimitir. Fiecare sentiment ce încearcă să pătrundă în mine pur şi simplu se stinge. Moare acolo, în mine, înainte să apuce să mă facă să simt.
Nu pot să fac nimic. În plus, e ceva normal. TOTUL e normal! şi m-am săturat. M-am săturat să te aud, tu cu normalitatea ta, tu nu te-ai săturat de ea?! Mai e ceva special aici?!
Aveam nevoia să-ţi spun lucruri, gânduri, dar în acelaşi timp nu. Voiam să-ţi vorbesc şi dintr-o dată nu mai voiam.


Sunt oameni care fac orice ca totul să vină în favoarea lor şi de multe ori reuşesc. În ochii mei sunt atât de egocentrici! Nu pot să fiu aşa de egoistă, când mă gândesc la asta, îmi vine o vorbă în minte: "Cum poţi să faci aşa ceva?!" şi asta nu înţeleg eu, cum?   

Trup şi suflet

Se privea în oglindă şi vorbea cu ea, sau se strâmba, spunea ce avea chef să vorbească cu o persoană, dacă voia să râdă, făcea ca fata din oglindă să o facă să râdă.
Dacă voia încă o persoană, îşi crea idealul, cu sufletul şi imaginaţia ei.
Dacă dorea să adoarmă cu gândul la ceva, ce o facea să se simtă bine, se gândea la ceva, la ce voia, pentru că îşi imagina.
Ce culoare sau lucru nu-i plăcea, îl vedea cum voia.
Ea e cea mai fericită. Îşi face lumea ei, în lumea asta, şi nu-i pasă. Ea vrea să fie fericită şi nu are nevoie de nimeni să o facă fericită. Ea poate şi vrea. Imaginaţia face imposibilul, face tot, orice.
Tot? Orice?  NU! ţi-ai putea îmagina un sentiment? nu. Dar ai putea simţi. Ţi-ai putea imagina durerea? nu, o simţi. Dar nimicul? ce e nimic, inseamnă că nu există, dar "nimic" există, dacă nu exista de unde ştiam de el ?
 Eu ştiu două grupe: ceea ce simţi şi ceea ce vezi.
Poţi să vezi ce vrei, dar nu poţi să simţi ce vrei. Te poţi minţi pe o parte, dar pe cealaltă nu. Cealaltă parte nu eşti tu. Împreună cu ea eşti tu, dar acea parte nu o poţi controla cum vrei.

Acea fată nu era fericită. Voia să fie fericită şi se făcea singură, a ales să se mintă decât să rămână aşa. Însă inima ei, nu putea fi minţită.
Arta plastică şi literatura pot forma o fiinţă. Arta plastică îi creează trupul iar literatura sufletul. Aşa, acea fiinţă e desenată şi scrisă.

S-a terminat

Nu ştiu dacă mă bucur sau îmi pare rău.
Simt că acum s-a rupt şi ultima legătură şi sufletul meu a devenit liber.
Sper că nu am spus-o prea devreme.


PS: Tu trebuie să fii fericită.

Viaţa poate fii trăită şi în alt mod.

Ce e mai important?
Viitorul sau ce simţi tu si persoanele la care ţii?
 Pentru viitor tu eşti ruinat. De mic, din cauza lui, eşti o clădire veche care se ruinează pe timp ce trece. Crizele acelea în care o bucată din casă se desprinde şi se sfărâmă când ajunge jos, sunt sacrificiile pentru viitor. La ce bun viitor când tu te distrugi?
 Oare chiar asta e ceea ce noi trebuie să facem în viaţă?
Oamenii încearcă să-şi corecteze greşelile prin noi. De aceea facem şcoală şi nu ştiu câte sacrificii să ne asigurăm un viitor bun. Pentru că ei nu au reuşit sau cel puţin nu cum s-ar fi aşteptat, nu cum ar fi dorit.
Ei vor să ajungă la o perfecţiune fără să îşi dea seama probabil. Şi la cât de orbiţi sunt de dorinţă, nu văd că ei pot ucide! Se cred atenţi şi previzibili, adevăraţi soldaţi în războiul pentru viitorul copilului lor! Dar ei sunt atât de orbi!! O armată oarbă pierde şi o armată luptă pentru ceva.   
Nu târî o bucată de pânză printre spini. În fiecare spin în care se agaţă rămâne câte o părticică din ea acolo. După ce ai trecut de spini o să mai poţi folosi pânza?
 Nimeni nu ştie ce trebuie să facă în viaţă. Fac ce cred. Dar nu toţi cred lafel! Să te distrugi pentru un viitor bun e o prostie! Aşa cred eu! Dacă eu aşa cred, lasă-mă să greşesc în felul meu! Tu ai greşit o dată sau de mai multe ori şi vrei să mă faci să nu greşesc ca tine! Am şi eu o viaţă şi lasă-mă liberă să o trăiesc cum simt! Tu ai făcut-o, nu mă folosi pentru ce nu ai reuşit că nu pentru asta am luat eu viaţă din tine!
Şi cum îţi poţi explica viaţa? Nu o poţi! De unde ştii tu ce trebuie să faci şi ce nu? De ce eşti atât de sigur că în viaţă mai trebuie să şi suferi?!
Viaţa nu are formă. Deci nu trebuie să mergi după formă! Trăieşte cum vrei tu. Nu cum au făcut generaţii întregi. Au trăit sub aceeaşi idee şi nu au ajuns decât să se repete. Viaţa poate fii trăită într-un infinit de moduri numai că noi încă nu ştim.
M-am săturat să mă pregătesc pentru viitor. E viitor de nu ştiu câţi ani şi tot viitor rămâne până mor! Aşa numai pierd timp preţios. Acum că aţi ajuns la o vârstă vă daţi seama că viaţa e scurtă şi strigaţi în gura mare.
Se naşte ură. Din toate astea.

Nu toţi cei care citesc înţeleg. Cei care vor să înţeleagă înseamnă că le pasă.
Nu ştiu dacă o să îşi dea seama cineva pentru ce lupt eu. Defapt, pentru ce mă zbat. Au pus ancora pe mine şi nu mai pot pluti. 
Vreau să scap dar nu ştiu cum şi nu pot. Îmi descarc doar o parte din nervi aici.  

Nu am apucat să fim "noi"

Nu ne-am văzut de mult timp. Nu mi te mai pot imagina, nu îmi mai aduc aminte cum erai tu, cum te comportai. Mi-ar fi plăcut să-ţi duc dorul, aşa măcar simteam că exişti. Dacă nu vorbeam pe internet, mă gândeam la tine şi îmi aminteam aşa cum erai, îmi aminteam momentele cu tine. Timpul rămânea în loc pentru noi doi, ne-am fi amintit unul de altul ca atunci şi am fi considerat că aşa am rămas.
Scrisorile de la tine le primeam în fiecare lună şi erau mereu lungi, ne era dor unul de altul şi ştiam că niciodată nu va mai fi lafel. Scrisorile acelea erau desparţirea noastră definitivă. Ele încetineau doar timpul şi atenuau căderea tristeţii asupra noastră, făceau ca despărţirea să fie lentă şi să se stingă încet.
Omul nu înţelege niciodată de ce e despărţit. O să îi roadă sufletul până când moare cu ea. O să o simtă mereu ca ceva ce nu a terminat, ceva ce a avut şi s-a dus prea repede. E o eroare. O să îi fie ciudă toată viaţa, o să plângă după şansa aceea, i-a fost luată şi dusă departe de el.

Am făcut-o de oaie. Băga-mi-aş!

Am făcut-o pentru că nu mă purtam normal, nu gândeam limpede, tremuram, aveam un nod în gât şi mă rugam să mă sprijine cineva, să nu fac o prostie aşa cum mă aşteptam.

Dar s-a întâmplat! chiar mai rău decât mă aşteptam.

Hei human. Să îţi spun ceva. Ce îţi spun sunt cuvinte născute din organul ăla ce aproape că-mi iese din piept şi nervii adunaţi în creier.
Mi-e ciudă că m-au lăsat nervii aşa de repede. Eram dispusă să o spun clar, în întregime, ce am făcut, ce cred, ce gândesc.

Nu văd realitatea. E normal, fiecare om ar spune asta, pentru vârsta mea, totul e normal! doar că înnebunesc când aud asta. Dacă cineva cu picioarele pe pământ ar încerca să aducă copilul de vârsta mea la realitate, 90% şanse să nu reuşească. Copilul ăla, te aude, dar visează idealul lui. Şti asta, dar eu o spun chiar dacă şti.
Îşi dă seama că lucrurile sunt serioase, reale, după ce visează câteva luni bune la dorinţele lui şi ori apare ceva la TV în comun cu o dorinţă, sau întâlneşte o persoană care nu ştiu ce are; ideea e că se întâmplă ceva şi POC! îşi dă seama că nu are nimic, nu e destul de deştept, nu a exersat destul ca să i se îndeplinească visul.
Când păţesc asta, mă sperii. Dar tot nu fac nimic să încerc să-mi aduc cumva dorinţa la viaţă.


Mi-a fost dor de tine. Voiam să văd dacă am putea fi amici, după toate cele întâmplate. M-am chinuit cred că o oră să-mi fac încă un ID, ăsta: placebo ;  dar nu am putut, chiar dacă am scris la nume placeb si la prenume o ca să mă lase apoi la ID să le scriu împreună şi câte am mai încercat să fac cumva să îmi iasă "placebo" dar nu a ieşit şi am lăsat-o baltă. După o oră cred, îmi spun că nu contează dacă ID-ul nu iese cum vreau, ideea e să vorbesc cu tine. Numai gândul ăsta îmi dădea fiori. Am făcut până la urmă un ID: o_placebo, te-am adăugat în listă şi normal, ai apărut online. Aveam nodul în gât, tremuram de numa şi eram sigură că o dau în bară dar am zis să încerc. Urăsc BUZZ-urile. Îmi dai BUZZ apoi pui un "?" si mai dai un BUZZ. Eu eram deja în panică. Ştiam că după ce şti cine sunt, nu o să-ţi placă să vorbeşti, nu ştiam ce să-ţi spun să fie bine.  Şti, când mă aflu în situaţii de astea, nu gândesc normal, nu sunt nici nebună, dar nu vorbeşte fata care e defapt. Ştiam că nu mă suporţi, cel puţin aşa cred. Mai ştiu că eşti plin de tine, asta cred eu, după cum te cunosc. Nu cunoşti un om destul de bine nici dacă îl cunoşti de mic, iar eu te cunosc de un an dar am petrecut cu tine doar două-trei săptămâni cred, deci ştiu că s-ar putea să fie sigur că nu eşti cum cred eu.
Eu acuma scriu detaliat că aşa am chef, m-am desenat cu un marker pe mână şi îmi distrăgea atenţia şi pentru că e noapte nu merg să încerc să mă spăl să nu trezesc pe cineva deci mi-am pus mănuşi fără degete, dacă tot le am în mână şi nu pot să scriu lejer la tastatură, măcar să am jumătate de degete libere. Deci; încercam să nu o dau în bară. După cum mergea convorbirea, nu era bine, dar eu o făceam să meargă şi mai rău aşa că.. defapt nu eram adevărata eu,  mi-ai dat ignore!  Şi chestia aia m-a enervat. Nu am avut curajul defapt nici măcar intenţia să recunosc că am făcut un ID ca să pot vorbi cu tine, să văd dacă am putea fi amici şi mă bucur că nu am făcut-o pentru că după ignore-ul ăla mi-am dat seama că nu merită. E clar că nu te interesează, deci asta e, fiecare cu ale lui.
Eram destul de nervoasă şi mă simteam aiurea.
 O prietenă mi-a deschis ochii după ceva timp de la ignore, deci mi-am dat seama cum a sunat ce am spus când am citit convorbirea aşa că îmi doream să nu fi vorbit cu tine. Eram calmă cand am citit, dacă vorbeam cu tine atunci, aş fi vorbit altfel, aş fi vorbit normal.


Ştiu că nu o să ajungi niciodată să citeşti "romanul" ce l-am scris aici, mă amuză cum am scris, de multe ori aveam acel reflex să pun ":))" la vreun sfârşit de propoziţie. Nu o să mai am ocazia să mai încerc să devenim amici, chestia asta trebuie să o vrei şi tu, iar tu nu o vrei; deci asta a fost ultima oară. 
Am scris aiurea, detaliat (puteam sa scriu şi mai detaliat :)) ), habar nu am cum să mai zic; şi nu îmi pasă, postez, poate nu toată lumea va citi asta, nici nu  e nevoie.
Cititorule, dacă tot ai ajuns până aici, îmi cer scuze în caz că sunt greşeli de ortografie, am scris asta la ora 4:38 (atât e ceasul momentan).

Uneori mă sperii de mine, mă întreb: asta sunt eu? 

Apropo, titlul conţine o înjurătură, asta e.

Cum am fi adevăraţii "noi" ?

Suntem influenţaţi de vreme, de natură, de obiectele din jur, de bani, timp, muzică, idei, cărţi, internet, fotografii, persoane, etc. Da, persoane. Omul influenţează alt om, fiecare om este influenţat şi influenţează la rândul lui, este un circuit. 

Cum am fi noi înşine? 

Aş vrea să vorbesc în altă limbă, ca să nu mă mai pot înţelege nici eu.

Nu. Nu vreau să scriu despre asta. Urăsc chiar, şi când văd statusurile unora din lista de messenger, postările şi orice altceva prin care un om poate să lase să i se scurgă sentimentele acelea, să recunoască şi poate chiar să-şi plângă de milă.

Urăsc să spun că doare şi nu o să mai spun!

Dacă mă întrebi de ce scriu aici, nu o să ştiu să îţi răspund.
Dacă mă întrebi de ce nu mai continui, nu aş mai şti să îmi transform starea în cuvinte, ca să îţi pot spune.
Nu am mai vorbit de mult deschis, cu voce tare. Nu mai ştiu să mă descriu. Dacă încerc să spun ce e cu mine nu stiu să o spun. Rămân fără cuvinte şi apa sărată îmi inundă ochii. Apoi uit de mine, aşa de uşor.

Îmi aduc aminte când stăteam seara târziu afară în plină vară. Vorbeam despre lume, părerile noastre despre orice.. despre viaţă. Ne plăcea, ne uitam la cer şi vorbeam, visam.

Nu o să mai fie niciodată aşa. 

Te urăsc când îmi spui că trece, vorbele tale optimiste care nu ajută la nimic. Mă fac doar să cred că nu mai are rost să-ţi spun, când mă întrebi cum mai sunt. 
Ştii, îmi reuşeşte. Nu mai ştiu să spun ce e cu mine şi nici nu mă stresez pentru asta. Încep chiar să urăsc să spun.

Urăsc că am făcut postarea asta. Dar o postez. Celelalte 5 pe care am încercat să le scriu le-am şters. Fiindcă m-am săturat să mai spun de mine. M-am săturat să ştiu că sunt atâţi oameni care fac la fel, şi nu rezolvă nimic. De ce aş mai continua când lumea e sătulă de poveşti aproape identice? Nu am nimic nou şi ieşit din comun să spun. Nu văd rostul să scriu lucruri care mai sunt scrise de mii de ori.

Nebun.

Spune-mi că uneori te sperii când vezi atâta lume-n jurul tău! Pentru că ştiu că ti-e teamă!
Uneori când te trezeşti pe canapeaua din salon, în faţa televizorului, te gândeşti ce cauţi acolo. De unde să încep? Pentru că nu am ce să duc până la capăt. Fiindcă eu stau pe loc.
Atunci când te uiţi pe fereastră  te întrebi "de ce? " , "pentru ce?" "ce se va alege din asta, şi ce e asta?!  ".


Spune-le celor ca tine că moartea nu este atunci când corpul nu mai are viaţă, ci atunci când te afli în viaţă şi stai pe loc, chiar dacă timpul îşi continuă secundele, chiar dacă soarele traversează cerul si luminează luna, chiar dacă tu, te trezeşti în fiecare dimineaţă şi faci ce eşti obligat să faci apoi îţi simţi ancora care nu te lasă dus de valul vieţii, nu te lasă să înaintezi. Asta înseamnă că nu trăieşti!

Moartea, considerată opusul vieţii, însă din viaţă, treci în moarte, dar din moarte nu mai treci înapoi! Şi totuşi... 

Tu! Cea cu tocuri!

E o lume în care nimeni nu iubeşte pe nimeni. Aici contează să fii fals, cât de bine poţi, aşa încât cei din jur să vină la tine.
" -- Mâine merg la coafor. Cine vrea să vină cu mine?
  - Eu nu pot să vin.
  - Am mult de învăţat.
  - Eu pot. Am timp liber.
  -- Ieeeei! mercii, eşti cea mai bună prietenă a mea!" (o îmbrăţişează)
Cea mai bună prietenă? La câte persoane spui asta pe zi? 


Înţelege despre ce lume vorbesc.

Atât de fragili suntem noi, oamenii.

"O simt... e puternică de reuşeşte să îmi tulbure tot corpul şi sufletul. Îmi transformă mişcările în unele atât de stângace. O boală îmi răpune atenţia şi mă năuceşte cu gânduri contaminate. Mă atacă din interior pe neaşteptate şi se extinde de ajunge să îşi lase urmele până la suprafaţă."
"Te ţin în mine. Numai ca să nu-ţi fac jocul ! Nu mă ataci pentru prima şi nici ultima oară. Dar reuşeşti al naibii de bine să mă şifonezi! Tu mă părăseşti.. uneori foarte greu, alteori repede. Îmi oferi otrava ta ca să te simt şi apoi mă laşi să mă descurc pe cont propriu, într-un anume hal, de fiecare dată te iei de inima mea şi îi dai câte o zgârietură adâncă. Aşa îţi place să mi-o deteriorezi ca apoi, cand voi avea o vârstă înaintată, să cedeze!"
"Ştii... tu mereu reuşeşti să laşi amprente, mizeramiblo! Dacă de data asta te-am ţinut în mine nu m-ai părăsit deloc repede şi nici uşor. M-ai stins încet ca să îţi simt cruzimea."


"...şi îmi frământam mâinile de durerea ce prinsese viaţă în mine, umezite de picuri săraţi şi încălziţi de roşeata fierbinte din obraji în timp ce se prelingeau încet formând o cărare umedă asemeni melcului ce-şi marchează drumul lăsând dâra de mucus în urma lui.. apoi priveşte în spate şi se minunează de traseul lung parcurs cu osteneală."

Mi-e atât de dor.. şi mă dor toate. Azi nu am chef.. nu vreau.. pur si simplu nu vreau. Mă descurc eu şi cu mine. Ţie nu trebuie să îţi spun că tu nu ai ce face, nimeni nu poate face ceva. În plus, la ce bun.. nu mă puteţi înţelege şi nici nu aveţi interes. Aşa sunt şi eu, de aia ştiu şi nici nu aştept. Durerea.. se simte atât de puernic.




- pune-te în locul personajului dacă poţi-

Copilu'..!

"... aşa am fost şi eu ..."
" ... nu transforma în tragedie... "
"... îţi trece când mai creşti ..."
"... o să vezi când o să te maturizezi.. ştii tu, eşti în perioada aia... "
DA!, îmi trece! sau NU?!
... copilu', tu şti că ei nu au dreptate. Semnele pe care tu le transmiţi sunt văzute de vedere fugitiv.
De ce îţi petreci toate lunile astea zăcând încuiat în mintea ta ? pe când alţi copii de vârsta ta sunt afară, în acele zile de soare, si se bucură. În mintea lor nu derulează nici un gând aşa cum se loveşte ecoul de pereţii prăpastiei minţii tale, învârtindu-se ca un năluc în picajul lui. Şti că eşti la vârsta aia.. o Doamne! cum naiba îi zice?! defapt nu contează numele mai mult decât ceea ce este ea şi tu eşti cel iritat de vorbele aruncate de copiii ăia de afară ce privesc fugitiv şi îţi repetă acele propoziţii în felul lor cu acelaşi înţeles şi construcţie puţin diferită.
Ici colo îţi mai străpunge mintea câte o amintire care te face să îţi dai seama că până acuma situaţia ta nu a mers spre dizolvare, ci din contră, şi-a mai adăugat un strat de culoare.
"... şti.. eu... nimic. "
"la naiba cu societatea!! dracu să le ia de reguli! mi se pare atât de necinstit să îţi impună ăia reguli ca să te streseze şi să nu te lase să îţi trăieşti naibii viaţa că boii ăştia s-au sculat şi dintr-o dată le tună lor să impună căcaturile astea !! că şi ei sunt oameni şi nu au trăit pe veci, dar nu ştiu cum naiba au ajuns să facă să îngreuneze viaţa lumii întregi! să îi dea un gust atât de amar, ca al unui medicament ce il ţii în gură până se topeşte şi îşi împrăştie gustul prin toate colţurile de ţi se face rău şi te strâmbi de parcă te-ai născut handicapat. Eu nu vreau nici în ruptul capului să trăiesc aşa ceva!"
Şi ecoul îşi face iar de cap, iar pe chipul lui poţi observa cu uşurinţă o încruntare de sprâncene oarecum vagă şi o privire aţintită în gol, foarte gravă.
"Cred că spun numai prostii, că par în ochii lor aşa un copil prostuţ cuprins total de valul vârstei, cu mintea într-o lume inofensivă şi total într-un alt univers. Iar eu cred că sunt nebun şi idioata asta de vârstă nu are nimic de-a face cu asta..."
Îi puteai citi deformarea treptată a chipului, în una al unui criminal pe punctul de a face o nouă victimă, însă de data asta, o victimă care l-a enervat şi din atâţia nervi nu se mai observa plăcerea de a ucide ci mai de grabă, se putea ghici şedinţa de măcel ce avea să urmeze în scurt timp.
"...ştiu că ăia mă consideră prostuţ însă sentimentul e reciproc. Ei au mulţi prieteni, sunt deschişi, se distrează în mare parte, sunt optimişti, şi ai putea spune că sunt persoanele care dacă nu ar avea prieteni ar fi moarte! şi sunt populare, au o gramadă de preteni şi o grămadă de persoane ce umblă după ei codiţă.Pe când eu îmi fac greu prieteni, sau îi fac habar nu am cum, dar aşa cum vin, aşa şi dispar. O persoană m-a asigurat că am o aură neprietenoasă şi neatrăgătoare, sunt prea "serios" şi asta face ca lumea să nu prea 'vină' la mine. Adevărul e că mi-am făcut ceva prieteni, dar nu după mult timp, cam după 6 luni, cam aşa, încep să înnebunesc habar nu am cum, şi să cobor treptele pe care am reuşit să le construiesc schimbând informaţii cu acei prieteni, sub pretextul că mi s-a făcut rău de înălţime, şi ajung la treapta unde abea ne mai salutăm şi construirea unor trepte noi e foarte dificilă. Rămân cu o părere de rău şi sentimentul de neputinţă agăţat pe uşa care duce spre camera unde o dată se schimbau informaţii.Şi chiar nu am ce face în privinţa asta!"
"..acum chiar mă simt ca un prost. Cât de aiurea e. Am căpătat sentimentul că până la urmă vârsta e de vină şi îmi vine să mă dau cu capu' de pereţi ! sper că nu o să ajung şi eu pe banda fabricii din care rezultă oameni care au trecut prin vârsta asta de rahat apoi cică au ajuns la lumină şi sunt deştepţi, îşi termină facultatea şi îşi văd mai departe de viaţa care în orice drecţie te-ai duce, ai ajunge mereu în acelaşi punct, iar ciclul ăsta se repetă, fabricând în fiecare zi milioane de zombi."

Aiurea

Ca să fiu sinceră am preferat în ultimul timp să nu mai scriu nimic pe blog pentru că nu am avut cuvinte, iar creierul meu nu îmi dădea nici un semn de preocupare. În plus, nu am mai avut de ce să mă plâng şi ce să critic. Nu sunt un pirania, chiar deloc, ba mai mult, sunt în continuă schimbare aşa cum e şi natura. Am rămas fără răspunsuri pentru întrebările care se află la baza fiecărui început de discuţie, ca urmare, baza fiind fragilă, discuţia s-a dărâmat răspândind un praf gros de dezamăgire pe chipurile pline de bunăvoinţă ale presupuşilor prieteni - sau persoane-.
Încerc să învăţ să nu îmi mai pierd timpul, şi în acelaşi timp să mă mint - ca să îmi menţin starea la suprafaţa pământului - cum că aş putea să fac o mişcare care să mă scoată din valul monotoniei şi legilor vieţii impuse de anumiţi oameni, pe care dacă nu le respecţi ţi se ia dreptul de la viaţă şi ai muri de foame.
Cum nimeni nu a reuşit să facă mişcarea - şi poate nimeni nu s-a gândit la asta - cineva m-a asigurat că încerc degeaba şi nici măcar nu ştiu ce vreau să fac şi unde să ajung şi mai presus de toate, 90% sunt şanse să nu fac nimic. Nu spun că a greşit.
Ceea ce ştiu sigur este că nu vreau să iau parte la viaţă - nu vreau să fac absolut nimic şi regret faptul că exist - da, NU VREAU SĂ IAU PARTE LA VIAŢĂ; acuma se potriveşte perfect vorba aia : mulţi văd (citesc), puţini înţeleg.

PS: puţin îmi pasă de ce o să înţelegeţi de aici şi de culoarea ochilor cu care mă priviţi !!

?

Natura nu se ascunde şi se dezlănţuie cum îi vine cheful. Îşi descoperă dinţii ascuţiţi precum un câine care e gata să-şi înfingă colţii în gândurile tale de conducere şi totodată în orgoliu.
I te poţi împotrivi? NU!! I se poate împotrivi cineva? răspunsul e deja clar.
Dar întrebările pe care tocmai le-am pus s-au referit la o fiinţă. Am de gând să mă refer şi la un obiect, dar şi aici răspunsul e acelaşi. Ca să ajung unde vreau, am să aplic o întrebare la care îţi poţi singur răspunde:

dacă ai fi în pericol din cauza unui uragan care e gata să te înhaţe şi, fiind un credincios dedicat, începi să rosteşti o rugăciune, care crezi tu că o va auzi D-zeu mai bine şi va opri uraganul, te gândeşti că atunci când îţi vei deschide ochii te vei trezi în Kansas înconjurat de floricele, raze de soare şi un cearşeaf de culoare albastră deasupra capului?
Şi mai gândeşte-te la cutremur, inundaţii, eruperi vulcanice şi secete: atâtea îţi ajung.
Rolul lor e să scoată la suprafaţă nişte lucruri din capul tău să poţi să-ţi dai seama despre ce vreau să spun.

Şi acuma spune-mi: înafară de rol moral, are credinţa un alt rol?